Casa lui Mihai Siriteanu, „afganul” din Văsieni

Casa lui Mihai Siriteanu din satul Văsieni e o bijuterie și o relicvă istorică. Așa zice chiar stăpânul ei – a fost clădită acum 200 de ani. Nu poate certifica acest fapt, dar îl credem pe cuvânt. Arhitectural, păstrează canoanele vechi, simple, minimaliste. Casa a fost construită din nuiele și lut, după o tehnologie strămoșească.

Intrarea e o tindă mică ce are deschidere spre două odăi – casa mare și odaia cu sobă și lejancă. Plita sobei are două ochiuri astupate cu cercuri de fier, care se scot pentru a potrivi la foc ceaunul de fontă. Lejanca e imensă, ca pentru o familie numeroasă. Despre ea gazda spune că e periculoasă: „Te culci în doi și te trezești în trei”.

Soții Siriteanu sunt a patra generație care locuiește în această casă bătrânească. Mama lui Mihai Siriteanu s-a născut chiar în această casă și a trăit 86 de ani în această gospodărie. Bunica, mâca Nica, e și ea născută aici, a avut zile mai multe – 96 de ani.

Generațiile care s-au perindat între acești pereți au cunoscut evenimentele istorice ce s-au întipărit în conștientul colectiv al basarabenilor: revoluția bolșevică, Marea Unire, „jandarmul și învățătorul” român – atât de mult mitizați în conștientul colectiv, al Doilea Război Mondial (în casă a fost încartiruit un grup de soldați germani, care s-au dovedit a fi niște oameni cumsecade), apoi a urmat ocupația sovietică, foametea, deportările, colectivizarea forțată, războiul din Afganistan și tot ce a urmat apoi, căderea imperiului sovietic și veșnica tranziție spre nicăieri.

Casa a rezistat în pofida tuturor intemperiilor istorice. Poate, zice Mihai, se datorează sfinților care o ocrotesc – arhanghelii Mihail și Gavriil. De altfel, credința nu a lipsit niciodată în familia Siriteanu, și chiar dacă comuniștii au închis biserica din sat, transformând-o în muzeu, maturii și copiii casei mergeau la biserica din Ulmu, pe jos, pe poteci ascunse, ca să nu-i oprească învățătorii din sat.

„Mergeam cu părinții pe jos, iarna, la Ulmu ca să ne împărtășim. Ne ascundeam de învățători, că ei ne însemnau pe toți care mergeau la biserică, apoi ne chemau la careu: Siriteanu, Stratu, Solonari. Dar noi, mai ales de Paște, ne luam săndăluțele și călcam pe cărărușa care s-a ivit după topirea zăpezii, prin pădure, să ascultăm slujba”, spune Mihai. Acum, în Văsieni sunt două biserici – mai multe lăcașe sfinte decât credință.

Cu cât e mai mare credința, cu atât e mai intensă ura față de comuniști. Asta a învățat de la tatăl său, care a ajuns prizonier la ruși în cel de al Doilea Război Mondial, a fost dus în marfare spre Celeabinsk, regiunea Sverdlovsk, hrănindu-se cu castraveți murați și cartofi, fierți într-o căldare la soba mașinistului. Apoi, în 1979, când a fost înrolat în armata sovietică, în drum spre Termez, Afganistan, Mihai și-a adus aminte de istorisirile tatălui său, despre drumul lung spre lagăr.

Sovieticii nu i-au informat pe tinerii moldoveni unde sunt duși. „O să slujiți în regiunea turkmenă”, li s-a spus când au intrat în tren, la Tiraspol. A urmat un drum lung de o lună, cu mâncare scundă și un viitor neclar. Ajuns în Termez, a trecut un curs de două săptămâni de mânuire a obuzierului de 152 mm. A văzut moartea cu propriii ochi, tineri căzuți „pentru interesele patriei sovietice”. „Gheorghiță de la Ruseștii Noi, Mișa Balu de la Ulmu, Fedea din Căpriana, Valeriu a rămas fără picioare, Nicolae Budneac, Tolic Perciun de la Cimișlia”. Acești tineri și-au pierdut viețile pe drumurile dintre Termez, Ghazni, Kabul – axa morții.

S-a întors acasă la Văsieni în 1981, tânăr, având în spate doi ani de război și o dorință aprigă de a trăi, de a-și întemeia o familie în casa părinților. Casa va rămâne mult după el, crede și speră Mihai Siriteanu, poate va deveni odată muzeu.

Autor: Vadim Vasiliu