Martirii sunt o strălucită excepţie

1162
0

Nu există un martirologiu oficial al creştinilor anticomunişti, astfel că Arhipelagul Gulag şi în general literatura de detenţie reprezintă hagiografiile moderne.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Canonizat în 1996, viaţa Sfântului Ierarh Luca, Arhiepiscopul Crimeii, a fost reconstituită pe baza autobiografiei sale. Întregită cu comentariile celor de la Editura „Sf. Ignatie al Stavropolei” şi tradusă din rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, cartea Sfântul Luca, Am iubit pătimirea a apărut la Bucureşti: Ed. Sophia, în 2006.

Să urmărim câteva episoade din viaţa lui, atenţi la modul cum a mărturisit credinţa acest om, care s-a împotrivit făţiş regimului comunist.

Idealuri narodniciste

Nu a primit educaţie religioasă în familie, dar tatăl său mergea la biserică şi se ruga îndelung acasă. Atras de pictură, va renunţa pentru a se ocupa cu ceea ce este de folos oamenilor care suferă. „În anul trei, la facultatea de medicină, dintr-un artist ratat am devenit artist în anatomie şi chirurgie”. După absolvire, în 1903, colegii au rămas uluiţi că „savantul” lor vrea să devină medic de ţară.

În 1904 era medic, apoi şef de spital în satul Verhnii Liubaj, gubernia Kursk. De tânăr s-a remarcat în chirurgia oftalmologică. Acum constată că anestezia generală este „incomparabil mai periculoasă decât operaţia în sine” şi că înlocuirea ei pe o scară cât mai largă cu anestezia locală era o necesitate uriaşă.

Timp de aproape un an, 1909, la Moscova, ca extern în clinica de chirurgie a prof. Diakonov, capătă abilitatea de a lucra ştiinţific, publică cele dintâi articole. Dar se întoarce iar în sat, la Romanovka, gub. Saratov. Răspundea însă de 12 sate şi 12 cătune. Avansând, devine medic şef şi chirurg al spitalului din Pereiaslav-Zalesski: fără curent electric şi aparat Roentgen, cu apă adusă cu butoiul.

Fiind timp de 13 ani medic de ţară, ocupat în zile de sărbători, nu a frecventat biserica şi recunoaşte că nu a postit. Cine să fi bănuit că va rămâne văduv, cu patru copii minori? Au fost vizitaţi de sora soţiei, care-şi îngropase fiica moartă de tuberculoză galopantă.

În 1917, Valentin Felixovici Voino-Iaseneţki se mută în Uzbekistan, cu soţia bolnavă de TBC. Bolşevicii din Taşkent se răzbunau pe contrarevoluţionari şi, odată cu ei, este arestat în 1919 şi chirurgul, de un oarecare Andrei, lucrător la morgă, beţiv şi hoţ. Eliberat ca prin minune de un membru al acelui tribunal revoluţionar care decidea soarta în trei minute, după ce a stat jumătate de zi în groaznicul abator uman, doctorul s-a întors calm să opereze pacientul programat pentru acea zi. Soţia bolnavă, după o profundă zguduire sufletească, şi-a dat ultima suflare.

Arhiereu împotriva puterii sovietelor

Patriarhul Tihon aruncase anatema asupra bolşevicilor şi episcopul de Taşkent şi Turkmenia, Inochentie, credincios patriarhului, trebuia scos din scaun. În timpul „judecăţii”, profesorul Universităţii din Taşkent şi preşedinte al Uniunii Medicilor, V.F. Voino-Iaseneţki, îl apăra printr-un discurs,  producând o mare impresie.

Episcopul îi spune imediat după „proces”: „Doctore, trebuie să deveniţi preot!” În 1921, îl hirotonea, numindu-l preot la catedrală, responsabil de predică. Umbla prin oraş, la universitate şi la spital în rasă, cu crucea pe piept, binecuvânta bolnavii, zugrăvea icoane. Intra iarăşi în conflict cu cekiştii, apărându-l pe un coleg profesor, condamnat la 16 ani de închisoare pentru că pacienţii-soldaţi bolşevizaţi beau şi aduceau femei în spital. „Cetăţene acuzator public, cer ca pentru aceiaşi pacienţi turbulenţi să fiu arestat şi eu!” Toată lumea ştia că fusese bătut aşa de crunt de soldaţii beţi din spital, încât a zăcut la pat câteva zile.

Ca să se răzbune, i-au scos – a câta oară – icoana din sala de operaţie şi doctorul iar a declarat grevă. Nu a venit la Societatea ştiinţifică medicală, unde avea de prezentat o comunicare, iar la următoarea şedinţă şi-a cerut scuze, motivând că „asta s-a întâmplat din cauza comisarului nostru pentru ocrotirea sănătăţii, în care s-a sălăşluit dracul”.

În primăvara lui 1923 apare Biserica vie, loială faţă de puterea sovietică; pe de altă parte, şi ca reacţie, Biserica din catacombe, fidelă patriarhului Tihon. Inochentie este înlăturat. Patriarhul Tihon trimite arhierei spre a hirotoni în taină episcopi noi. Astfel doctorul preot a fost tuns în taină întru monahism în dormitorul său, primind numele evanghelistului, doctorului şi iconarului Luca. Fără sunet de clopote şi cu uşile închise, la 18 mai 1923 este hirotonit episcop în oraşul tadjic Pendjikent, de doi episcopi exilaţi acolo.

Peste două săptămâni, bătăi în uşă. A urmat percheziţia şi arestul. Aşa au început cei 11 ani ai închisorilor şi exilurilor. Cei patru copii ai săi sunt scoşi din casă şi înghesuiţi într-o cămăruţă. Anchetatorilor le răspundea aşa: „Calcă dreptatea lui Hristos cel ce acoperă cu autoritatea Bisericii Lui faptele puterii sovietice”. Toate bisericile din Taşkent au trecut sub administrarea Bisericii vii, dar au rămas pustii. Atunci au decis să-l scoată pe episcopul Luca din Uzbekistan.

A suferit în exil până la moarte  

În spitalul închisorii Butîrka din Moscova face cunoştinţă cu mitropolitul Arsenie Stadniţchi al Novgorodului, de origine basarabean, trimis în exil la Taşkent. Urmează partea cea mai interesantă a cărţii, unde găseşti informaţii despre oamenii şi locurile pe unde a fost purtat în cei 11 ani de exil şi detenţie. L-au silit să se deplaseze mereu, ca pe Sf. Ierarh Ioan Gură de Aur, până la istovire să schimbe locul de exilare, iar el, pe drumul crucii sale, mai era şi doctor fără de arginţi.

Odată a operat un ţăran cu un cosor şi l-a cusut cu păr de femeie. La Turuhansk cineva l-a pârât că începea operaţia prin a face o cruce cu tinctură de iod pe trupul bolnavului. Împuternicitul GPU îi pune la dispoziţie o sanie trasă de doi cai şi un miliţian, şi-i dă jumătate de ceas pentru a se pregăti de o nouă deportare – la Oceanul Îngheţat. Lucru echivalent cu un asasinat: era o iarnă deosebit de aspră, iar sania deschisă. Calea pe Eniseiul îngheţat în condiţii de ger cumplit a fost un prilej să simtă foarte limpede (ca şi E. Chersnovscaia) că însuşi Domnul Iisus Hristos îl întărea.

Profesor lipsit de auditoriu studenţesc, ierarh pensionat, savant ale cărui cărţi nu se publicau, bolnav, episcopul Luca, pare-se, nu trebuia să mai îngrijoreze pe autorităţi. Totuşi, în 1929, GPU căuta pretexte ca să-l exileze a doua oară. S-a găsit de urgenţă un ajutor de autopsier, activist de partid, ca să dea mărturie cum că ar fi scris o adeverinţă medicală cu scopul ascunderii unei crime. La 6 iulie 1930, episcopul, ca inculpat, zăcea în spitalul închisorii cu diagnosticul „insuficienţă cardiacă”. Peste un an ancheta a fost închisă, dar celebra troică de anonimi ai poliţiei secrete a hotărât să fie exilat pe trei ani la Arhanghelsk, unde îi apare o formaţiune tumorală.

După eliberare, neavând încotro s-o apuce, episcopul, îmbrăcat în haine civile, acceptă postul de consultant pe lângă spitalul de boli exotice, unde s-a îmbolnăvit de febră tropicală, care s-a complicat cu desprindere de retină la ochiul stâng.

La al treilea arest, i se cerea să recunoască vina de a fi spion. În 1937, vlădica împlinea 60 de ani şi orbise de ochiul drept. L-au supus interogatoriului pe bandă rulantă de două ori: prima dată 11 şi a doua oară 13 zile şi nopţi. Nu era lăsat să doarmă, cekiştii luau interogatoriu cu schimbul. A declarat în toţi aceşti ani greva foamei, până a ajuns să aibă halucinaţii vizuale şi tactile. Profesorul M.I. Slonim, bătrânul său prieten, rugat să intervină, a refuzat: era medic emerit, deputat… Deşi nu puteau demonstra că este spion, tot l-au exilat în Siberia, pe trei ani, în satul Bolşaia Murta.

În iulie 1941, vin şi-l iau cu avionul. Savantul de renume mondial a avut onoarea de a fi numit consultant la Krasnoiarsk, punctul terminus de evacuare a răniţilor în Răsărit. A rămas acolo doi ani în poziţia de exilat: se prezenta la miliţie de două ori pe săptămână, locuia în camera umedă şi rece a portarului  şcolii, iar în cantina spitalului nu era prevăzut să fie hrănit nici cât la puşcărie şi infirmierele îi strecurau pe furiş câte o farfurie de caşă. Greu este să citeşti vieţile sfinţilor, mai ales la finalul acestei autobiografii, unde te şochează episodul cu aşa-zisa concesie făcută Bisericii în timpul războiului.

În 1942, se redeschide un mic paraclis de cimitir, unde este numit Arhiepiscop de Krasnoiarsk. Veşmintele lipseau şi arhiepiscopul constată: „Vom primi de la teatru haine, dar nu arhiereşti, căci le trebuiesc pentru artiştii care joacă în comedii”.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE