Arhivele Memoriei: „În noaptea ceea vuia satul, ca un stup de albine”

Familia din care își trage rădăcinile Vera Calistru, originară din satul Moșeni, raionul Râșcani, a fost printre neamurile de români basarabeni care au făcut istorie în comunitatea locală și ale căror fapte dăinuie în memoria consătenilor și astăzi. În vara anului 2016, Vera Calistru ne-a întâmpinat în pragul casei mari, invitându-ne fără tăgadă în interior, iar odată văzându-ne așezați pe scaune în fața dumneaei, a trecut la depănarea amin­tirilor.

Timp de trei ore, cu voce fermă, ușor atinsă de paleta anilor, Vera Calistru a povestit despre tatăl și filele dramatice din istoria familiei, despre arestarea mamei și pe­regrinările de la o rudă la alta în căutarea unui acoperiș deasupra capului, despre anii petrecuți fără părinți în timpul foametei din 1946-1947, despre arestarea tată­lui, urmată de ridicarea celor rămași acasă în regiunea Kurgan, în noaptea de 6 iulie 1949. Tot ce a urmat după deportare – înfometare, frig, străinie, școlarizare în lim­ba rusă, reîntregirea familiei peste ani și eforturile de integrare în societate în po­fida stigmatizărilor („bandiți” și „copii de culaci”) – sunt fragmente din lupta Verei Calistru pentru a supraviețui și a fi în rând cu lumea.

Istoria și memoria perioadei de sovietizare forțată a Basarabiei este pasibilă să ne deschidă noi unghiuri de vedere asupra trecutului și prezentului, iar conștientizarea probleme­lor și reminiscențelor totalitare, în opinia noastră, este o condiție indispensabilă a proceselor de democratizare a societății noastre. Cu certitudine, istoria vieții relatată de Vera Calistru este una reprezentativă pentru înțelegerea fenomenului totalitar în RSS Moldovenească. Am ales să punctăm câteva aspecte relevante ce caracterizează experiența familiei Calistru în comunism, cu valoare de sursă istorică.

Vera Calistru, deportată în 1949 din s. Moșeni, com. Vasileuți, r-nul Râșcani, în reg. Kurgan, URSS

Sunt mai mult în neamul lui tata

Mă numesc Calistru Vera, m-am născut în 1940, în satul Moşeni, atunci era judeţul Bălţi. Mama se numea Calistru Anastasia, era din 1919. Tata – Calistru Dio­mid Mihai, tot din 1919. Eu îi sea­măn tatei, sunt mai mult în neamul lui tata. Amândoi erau născuţi aici, în Moşeni. Din acelaşi an erau. Mama a fost cu numele Marcoci, până a se duce după tata. Părinții au fost vecini, s-au iubit, s-au întorlocat. Tatei i-au dat 6 hectare de pământ, mamei i-au dat sofa, i-au dat un pat, daaa, dormitoare i-au făcut mamei și i-au dat. În ’40 s-au luat şi în ’40 toamna eu m-am născut. Şi-au făcut casă pe lotul din margine, unde bunelul Mihai i-a dat lui tata loc de casă, că înainte așa se da loc de casă. Al mamei loc de casă a fost mai aproape, mai în centru, dar bunelul Ion a zis că-l lasă pentru Grişa, un frate de-al mamei, că-i în război şi-o să vină… și n-o venit. Ce-au făcut? A început colhozul și și-au făcut alţii casă acolo!

Arestarea tatei

În ’44, rușii erau la noi în sat. Tata era în România luat la armată [în 1943], la cavalerie, cu calul lui l-au luat… dacă nu greşesc, la Suceava. L-au luat la cavalerie și mama a rămas acasă gravidă. Tata cam ştia când trebuia să nască mama, că bunica Feonia era moașă, pe tot satul ea primea naşterile; ea descânta de deochi, ea de speriat… de toate și i-a spus lui tata, când s-a dus la armată, peste cât o să nască mama, și el și-a cerut voie de la caporalul cela, ori cum se zicea atuncea, să vină acasă călare, să vadă ce-a născut mama mea.

Şi a venit. A ajuns pe la… cum spunea mama… că atunci nu era cu ceasuri, da’ undeva „când cânta cucoşul”, adică la zori. A bătut în uşă, mama l-a recunoscut, i-a deschis uşa şi a început mama a plânge, şi a răcni, şi a-i spune: „Midune, ce-ai venit, că ne-o ocupat ruşii! Tot satu’ îi plin de ruşi!”. Au venit şi l-au arestat până în ziuă, n-a mai dove­dit să plece. Până ce i-a dat mama să mănânce, să se spele oleacă, în zori de ziuă au fost la noi activiştii, au înconjurat casa şi l-au arestat. L-au arestat şi au venit de la Râşcani… tata era în haine militare de celea româneşti. Mai departe l-au dus la Odesa, a şezut acolo pa­tru zile şi a fugit. A mers patru zile pe jos pân’ la pădure, pe de-a dreptul, şi a venit acasă. Şi aicea – ruşii… Tata n-a avut încotro şi nu s-a dus înapoi, s-a dus în pădure, și-a făcut bordei şi a şezut acolo. Până-n ’46 el în pădure a trăit! Şi zi, şi noapte prin pădure, barbă avea crescută aşa-ia! Pădurea ceea la noi, de la Moșeni, vreo 20 de hectare să fi avut pădurea ceea. Ei ziua nu făceau focul, ei făceau noaptea focul. Aveau loc de dormit…

Eiii, satul ştia că tata-i fugar, da’ nu ştia unde-i. La noi acasă miliţia era ca soarele – în toată ziua! Îi veneau mamei şi activişti, şi pe sub ferestre as­cultau. Și cineva l-a pârât că îi în sat și iaca unde-i: la Gheorghe Danu. Au înconjurat casa, au venit toți călare, cu săniile… L-au prins și au tras cu pistolul într-însul… Au vrut să-l împuște de-odată și când au tras, așa a fost de tare la ciolan (arată în fo­tografie la obrazul tatei), a ricoșat glontele, numai l-a rănit puțin. Drept în cap au tras pentru că poliția ceea din Râșcani zicea că „aista-i cel mai mare bandit, ucigaș…” Tata n-a ucis oameni… el n-a ucis o găină! Nu l-au împușcat, i-au dat 25 de ani închisoare. L-au dus până la Vorkuta. La Vorkuta tata a lucrat în șahtă…

Ridicarea și colectivizarea din 1949

În iulie 1949, a venit maşina cu soldaţi, cu arme şi, cum dormeam noi în cămeșuică – soldaţii ceia m-au apucat ca pe un mâţ şi m-au zvârlit în mașină, şi pe sor-mea, şi pe mama tot. Erau activiştii iştia din sat. Eiii, cine erau? (pauză) Eu îi ştiu pe toţi, dar ei nu-s demult, au murit… A fost Ion Cojocariu, a fost Profir Der­bici, Simion Derbici, Vasea Condriţchii… toţi umblau, ca cu nunta, cu maşi­na ceea: „aista trebuie ridicat”, „la aista de dus”, „la aista, la aista…” În noaptea ceea vuia satul cum un stup de albine. Jumătate de sat a fugit pe dealuri, jumătate a luat Prutul cu torba în spate. Aici, unde trăiesc eu acum, şi alăturea – a trăit un boier tare bogat. A lăsat herghelie de cai, de boi, de vaci, de oi. Diomid Sadovici era numele lui. Aveau aur, erau bogaţi, straşnic bogaţi erau ei, s-au dus în noaptea ceea când ne-au ridicat, în ’49.

Ne-au ridicat. Mama era cu noi. Noi ne-am lipit cu sor-mea una de alta… Eu avem de-acum nouă ani. Știți, noi ne-am maturizat prea devreme, de mititele am ştiut foamea, sărăcia, frigul. Ne-am făcut oameni maturi prea devreme. Copiii mei acum zic aşa: „Pe mama a învăţat-o viaţa, din orice situaţie iese!” Nu mă laud, dar eu din orice situaţie găsesc ieşire.

Știți, după ce ne-au speriat atuncea, cu toate evenimentele astea, a doua zi lumea, oamenii din Moșeni au dat toţi cerere în colhoz, au dat şi pă­mântul, şi caii, că pân-atuncea satul ista nu se da în colhoz!

Printre străini

Ne-au dus până dincolo de Kurgan. Satul se numea Jurkovo, raionul Belozersk. În Jurkovo am fost cam 200 de familii, tare mulţi. Noi am nimerit în sovhoz, dar cei care s-au dat jos la Kosulino, ei tare greu au trăit. Alde cumnata mamei, care a coborât mai devreme, ei au nimerit în colhoz şi a fost vai de capul lor. Lucrau pentru trudozile și primeau în loc pâine! Munceau săracii fără capăt și tot nu le ajungea. Dacă ţineau un purcel şi-l vindeau, aveau o rublă, dacă nu ţi­neau – n-aveau. Mai mulți au povestit că în colhoz a fost taaare greu atunci.

La două săptămâni după ce ne-au adus în Jurkovo, au prins a aduce din Pribaltica, de peste tot locul, vite, porci, cai, au împlut fermele celea, toate. Şi pe noi – la lucru! Mamei i-au dat 32 de vaci, trebuia să le mulgă. O femeie aşa-ia de josuță și să mulgă 32 de vaci, daaa! Și mama m-a învăţat atunci a mulge vacile. Deodată m-a amăgit, dar pe urmă așa și zicea: „Mama azi n-are cu ce vă hrăni… să mulgi vaca drept în gură…”. La 12 ani, eu de-acum mulgeam nouă-zece vaci, o ajutam pe mama, drept că mama mi le da pe cele mai ușoare.

Noi eram la paioc (rație de pâine – n.a.). Ne dădea pâine de seca­ră, când o strângeai, curgea apa din ea: 300 de grame – mie, 300 de grame – surorii şi 400 de grame – mamei. Dar trebuia să stăm la rând, că nu ajungea pâine la toți. La ora 5 de-acum îngheţam pe prag şi aşteptam să deschidă și să ne luăm porţia pe talon.

Noi, copiii, n-am avut când ne juca, noi nu ne-am jucat în copilărie. Mama se ducea la fermă, eu – la școală, și mama ne spunea, că pădurea era nu departe, să aduc două sarcini de lemne, să le tai, că rușii ne-au dat topor, să am de foc. Noi cu lemne făceam focul, că iernile erau tare geroase. Cine era să facă în locul meu?

Autori: Ludmila D. Cojocaru, dr. conf. univ. la Universitatea de Stat din Moldova și Virgiliu Bîrlădeanu, dr. conf. univ.
la Institutul de Istorie