Fotbalul basarabean în perioada interbelică – parte organică a României Mari (IV)

Formația la a cărei ascensiune au contribuit într-un mod atât de strălucit frații Vâlcov, Venus București, presta un joc ofensiv, extrem de combativ și combinativ; o dovadă în plus în acest sens este și evoluția acesteia în cadrul Cupei României, un turneu eliminator, în care orice echipă, chiar și dintr-o divizie inferioară, are șansa de a înfrunta granzii campionatului. În astfel de meciuri adeseori s-a dovedit a fi hotărâtoare nu atât clasa echipei, cât caracterul fotbaliștilor, „rezistența la tăvăleală”, voința lor de a învinge și de a lupta până în ultimul minut.

Astfel, trei ani la rând (1937-1939) venusiștii reușesc să acceadă până în penultimul act al competiției, pentru ca în 1940 să joace finala, împotriva Rapid București, la acel moment triplă deținătoare a trofeului, instituit de curând, în 1931 (vezi nr.17 al săptămânalului nostru, https://gazetadechisinau.md/2020/05/25/fotbalul-basarabean-in-perioada-interbelica-parte-organica-a-romaniei-mari-ii/).

Maratonul Cupei

Acea finală de pomină s-a constituit într-o epopee de-a dreptul legendară. Pe atunci, în caz de egalitate meciurile se rejucau. Și a fost nevoie tocmai de patru partide pentru a desemna echipa învingătoare. Golurile curgeau gârlă, unul mai frumos decât altul: 2-2 în primul meci, 4-4 în următorul, apoi iarăși 2-2 în al treilea, ca pe finalul acestui maraton fotbalistic să se impună cu 2-1 rapidiștii. Petea Vâlcov a fost integralist în ultimele două dispute. În următorii doi ani, Venus reușește să acceadă până în etapa semifinalelor Cupei României, după care războiul pune capăt pentru câțiva ani întrecerilor, dar și marșului glorios al echipei.

Cupele Europene și selecționata 

Fotbalul de calitate prestat de formațiile românești s-a făcut remarcat și pe plan internațional: la nivel de selecționată, precum și în prima competiție europeană intercluburi – Cupa Mitropa (Cupa Europei Centrale). Astfel, în 1937, Venus București iarăși câștigă titlul de campioană națională și devine prima echipă românească care obține dreptul să-și reprezinte țara la acest prestigios turneu, care întrunea la acel moment 16 cluburi din șapte țări. O va face încă în două rânduri, în edițiile 1939 și 1940.

În ceea ce privește selecționata României, una din primele prezențe basarabene în echipa tricolorilor s-a produs prin Balázs Hoksary, în 1925, și Strok, ambii de la Fulger Chișinău. Acesta din urmă a evoluat pe 25 aprilie 1926 la București, în meciul amical cu reprezentativa Bulgariei, scor 6-1 (3-0) pentru gazde, în fața a 4 mii de spectatori. În același an, la 19 septembrie, selecționata Bucureștiului, cu doi titulari ai formației Fulger în componență, Kilianovits și Rech (împrumutați special cu această ocazie), joacă în compania echipei orașului Belgrag (Iugoslavia): 2-3. Iar în octombrie, la Zagreb, în fața a 15 mii de spectatori, România cu Kilianovits în componență învinge cu 3-2 (1-0) Iugoslavia. În data de 14 aprilie 1928, la Arad selecționata României se impune într-un meci de verificare cu reprezentativa Turciei, scor 4-2, iar la începutul lunii mai, tricolorii cedează cu 1-3, la Zagreb, în fața puternicei echipe a Iugoslaviei, în ambele meciuri evoluând meritoriu Rech și Kilianovits.

Șapte meciuri pentru națională a jucat Petea Vâlcov, în care a înscris patru goluri. În 1933, în meciul de debut pentru selecționată, jucat pe Stadionul ONEF din București, împotriva reprezentativei Bulgariei, el deschide scorul în minutul 11, care rămâne neschimbat pe parcursul întregii reprize. Apoi mai înscrie o dată, scor final 7-0 (1-0). În cadrul aceluiași turneu, joacă și în partida împotriva Greciei.

Astfel, a fost singurul fotbalist al Venusului părtaș la câștigarea de către tricolori în acel an a Cupei Balcanice. În 1935, este integralist în amicalul cu Germania 2-4 (1-1), marcând ambele goluri ale reprezentativei României, în fața a 40 de mii de suporteri. De asemenea, chișinăuianul Marius Beraru de la Mihai Viteazul a fost titular în selecționata României în meciul disputat în 1942 cu naționala Croației, scor 2-2.

Petea și Colea Vâlcov, de la stadion – pe front

A doua conflagrație mondială bulversează toate domeniile vieții, aducând pe final România sub bocancul nimicitor al unui sistem pseudosocialist, antiuman. Războiul trece cu tăvălugul ei nemilos și peste sorțile fraților Vâlcov, punând capăt carierei sportive a lui Nicolae și luând viața lui Petre.

Petea a început a evolua la echipa de seniori de la vârsta de 14 ani, a câștigat cinci titluri naționale cu Venus București, o medalie de argint și una de bronz în campionat. Juca extrem de incisiv pe flancul stâng, șuta la fel de bine cu ambele picioare și era renumit pentru loviturile sale precise cu capul. În 1933, ocupă locul II în clasamentul național al golgeterilor, cu 13 reușite. În 1940, este decorat prin înalt Decret Regal cu medalia „Meritul Cultural pentru Sport”. Ultimul meci pentru Venus îl susține pe 31 august 1941. A murit în 1943, la 33 de ani, pe frontul de Est (undeva în stepele Calmuciei), fiind caporal în Armata Română.

Soarta lui Colea, cel de-al doilea dintre frații Vâlcov, s-a dovedit a fi mai îngăduitoare cu el, deși i-a trimis multe încercări, din care a reușit, cu puțin noroc, să iasă mai puternic, mai împlinit… Ultimul său meci îl joacă în luna mai 1942 (este de trei ori campion al României). Apoi este înrolat și înfruntă bolșevismul pe frontul de Est, sfârșitul războiului prinzându-l în Munții Tatra. A avut norocul să scape de GULAG-ul sovietic și să rămână în România.

A devenit tehnician de succes, activând la astfel de formații bucureștene ca Juventus și Dinamo, precum și la alte echipe de calibru din țară. În nouă meciuri a antrenat reprezentativa României, înregistrând cu ea patru victorii, tot atâtea înfrângeri și o remiză. Este al doilea antrenor din istoria clubului Steaua București (CCA pe atunci); câștigă cu această echipă Cupa României în 1949.

Fiul său, Alexandru, a evoluat, după încheierea războiului, pentru echipa de juniori Venus U.C.B.; în 2014, el participă la refondarea clubului și devine președinte de onoare al acestuia, asigurând astfel o succesiune de generații născătoare de tradiții și valori naționale în stare să învingă hotarele artificiale ce ne despart mult pătimitul neam.