O întâmplare cu adevărat istorică

Cu treizeci de ani în urmă, pe data de 6 mai 1990, pentru prima oară după cel de-al Doilea Război Mondial, frontiera între fraţii de acelaşi sânge a fost traversată fără acte. Martori oculari ai evenimentului numit Podul de Flori, unii dintre ei chiar organizatori ai lui, îşi amintesc.

Mihai Cimpoi, academician: „Vedem în acea maiestuoasă scenă a reunirii nu doar o metaforă inspirată”

„Îmi stăruie și acum în memorie două imagini ce au – cred – o semnificație deosebită: cea a unei mulțimi de oameni descătușați, dispuși sufletește să fraternizeze cu… frații (lucru nemaiîntâlnit în vreo altă parte a globului) și mulțimea de flori aruncate pe apele Prutului, care – spunea cineva cu un fel de umor negru – e ca un ocean ce desparte lumea românească de pe cele două maluri. Deci, oameni și flori, într-o asociere fermecătoare, care se revedeau, se îmbrățișau și ciocneau câte un păhăruț de țuică sau de vin, vorbeau cu însuflețire, luminați de speranța reunirii.

Aveam și o funcție oficială, ca să zic așa: eram delegat de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni să organizez o întâlnire, la Ungheni, cu scriitorii de la Iași și să pun la cale niște acțiuni viitoare care să întărească acest pod și care s-au și făcut. Liga, în fruntea căreia se afla profesorul (și mai târziu academicianul Victor Crăciun), i-a adresat rugămintea de a aproba această acțiune lui Gorbaciov, fără de girul căruia nu putea avea loc la acea oră.

Țin să spun în mod oficial că unul din cei veniți de pe celălalt mal avea atârnată pe un băț o coală de hârtie pe care scria: „O caut pe mama”. Moment cu un puternic impact emoțional, vorba prezentatorilor de la posturile de televiziune.

Limitându-mă doar la câteva impresii și amintiri, vreau să mai adaug că, trecând Prutul, am încins pe celălalt mal cu scriitorii și cu foarte multă lume de dincolo o mare horă a Unirii. La aceeași oră, în apele Prutului, între Pererâta și Miorcanii lui Ion Pillat, Grigore Vieru s-a prins într-o horă a Unirii chiar în mijlocul râului.

Amintiri, dulci amintiri, vorba Otiliei Cazimir. Rămâne să gustăm dulceața lor după 30 de ani și să vedem în acea maiestuoasă scenă a reunirii nu doar o metaforă inspirată, ci și o întâmplare cu adevărat istorică.”

Vasile Bahnaru, doctor habilitat în filologie: „O aducere aminte că sângele apă nu se face”

„Deși inițierea și organizarea desfășurării acestuia și le atribuia regretatul Victor Crăciun, fără a-i minimaliza rolul de organizator, este momentul să informăm publicul că inițiatorul ideii a fost Gheorghe Gavrilă Copil, profesor la un liceu din București și președinte, în 1990, al Asociației „București – Chișinău”.

Atunci, aveam impresia (poate chiar și certitudinea) că în curând se va realiza ReUnirea. Dar nu a fost să fie! Conducătorii „noștri”, discipoli fideli ai KGB-ului sovietic, chiar dacă erau conștienți de necesitatea ReUnirii, nu au realizat-o, întrucât aveau alte indicații de la Moscova. Ulterior, numărul antiunioniștilor s-a extins, unii fiind chiar cu studii în România.

Podul de Flori servește drept un Memento, o aducere aminte că sângele apă nu se face.  Să dea Domnul ca ecoul Podului de Flori din 1990 să se transforme, cât mai curând posibil, în realitate!”

Adrian Grăjdeanu, redactor-şef al revistei „Scârţ”, Iaşi: „O incredibilă oportunitate ratată”

„O imensă promisiune? O mare cacealma a istoriei atât de zbuciumate a poporului nostru? Ori o incredibilă oportunitate, ratată, ca atâtea altele?

Nu vom ști, poate, niciodată ce a însemnat cu adevărat „Podul de flori” de peste Prut, la care am fost martor în urmă cu 30 de ani. Era o foarte frumoasă zi de mai și am văzut, atunci, mii și mii de oameni, trecând peste Podul de la Sculeni, în Republica Moldova, cu bucuria celor care merg, în sfârșit, liber, la frații lor; la rându-le, aceștia ne-au primit frumos, probabil cu aceeași speranță în suflet, că momentul reunirii, al revenirii lor la sânul patriei mame, este pe undeva pe aproape.

Ora astrală a oamenilor acestui minunat colț de lume, sfințit cu prea multe lacrimi, răscumpărat – de câte ori?! – cu prea mult sânge, încă nu a sunat, dar nu mică ne va fi mirarea, când vom afla că, la marea sărbătoare, alături de cei vii, vor veni și morții, spre a ne judeca pentru cele ce am făcut cu nădejdile lăsate moștenire, pentru modul în care le-am împlinit testamentul.”

Până atunci? Până atunci, să aprindem fiecare în cuget, asemenea unei candele de veghe, gândul-rugă: „OCROTEȘTE-I, DOAMNE, PE ROMÂNI!”.”

Mihai Caba, inginer, Iaşi: „Aşteptăm Unirea”

„În ziua când a fost „Podul de flori”, era şi ziua mea de naştere şi mi-am luat copiii cu mine. Peste un oarecare timp, aceştia voiau apă, iar grănicerii nu ne-au dat, pentru că nu aveau. Am mers în Sculenii dumneavoastră şi am cerut apă într-o rusă stâlcită de la vreo câţiva locuitori care ne-au întors spatele. Am lăsat două braţe de cărţi la cei care întâmpinau şi petreceau oaspeţii şi am plecat acasă.

De atunci lucrurile s-au schimbat mult. La Iaşi s-au stabilit mulţi oameni de cultură din Republica Moldova. Iaşii şi Chişinăul organizează Festivalul „Grigore Vieru”. E bine. Aşteptăm Unirea, iar aceasta nu se ştie când va fi…”

Vasile Iucal, director al Muzeului de Istorie şi Etnografie, Ungheni: „Avalanșa de oameni a măturat grănicerii din cale”

„Eram proaspăt absolvent al facultății de istorie, repartizat la Ungheni și angajat ca muzeograf la Muzeul de Istorie. Orașul Ungheni a fost atunci bine pregătit de către autorități, datorită căii ferate și vecinătății cu Iașul, fiind ales ca loc central al desfășurării evenimentului.

În parcul din valea Prutului, în apropierea podului, au fost instalate gherete și magazine ambulante alimentare. Locul a fost inspectat de către însuși prim-ministrul Mircea Druc. Autoritățile au încercat să confere trecerii pe malul drept al Prutului un caracter organizat, cu verificare de documente etc. În dimineața zilei de 6 mai, însă, avalanșa de oameni a fost atât de mare și de puternică încât a măturat grănicerii din cale. Oamenii se cățărau pe gardul de sârmă, pe barele podului feroviar. Era un șuvoi de neoprit, interminabil. Guvernanții nu s-au așteptat la o asemenea întorsătură a lucrurilor.

Deși venisem la ora 8.00, am izbutit să trecem Prutul abia pe la 11.00. Acolo, în Unghenii de pe malul drept al Prutului, era un adevărat spectacol, lumea fiind în delir. Îmbrățișări, lacrimi, emoții de nedescris. Oamenii legau prietenii necunoscându-se până atunci. Ni se dăruiau cărți, multe cărți, atât de căutate și dorite la noi datorită faptului că erau scrise în grafie latină.

Pe malul drept al Prutului am întâlnit copii veniți tocmai din judeţul Suceava. Fetițele, de prin clasa a VII-ea, erau îmbrăcate în costume naționale românești autentice, de o frumusețe rară. Ca tânăr etnograf ce eram, am glumit cu ele, „insistând” să-și doneze costumele pentru muzeul Unghenilor. Răspunsul lor m-a copleșit prin sinceritate: „Păi, domnule, nu ne putem despărţi de ele, acesta este portul nostru firesc, de fiecare zi”…

Cea de-a doua întâmplare m-a lăsat perplex. Fraţii de peste Prut ne-au vizitat orașul, rudele și prietenii noi de aici. Mulți au venit la muzeu, aducându-ne literatură. Alții însă au mers, în mod normal, prin magazine, pentru a-și procura anumite produse. Ei bine, a doua zi prin Ungheni deja circula zvonul precum că, într-un magazin, un român s-ar fi apropiat de moldoveni și le-ar fi zis: „Las’ că venim noi degrabă și o să ne ștergeți ghetele, așa cum a mai fost!”.

Mi-am dat seama că la mijloc este o provocare, răspândită de securitatea ruso-sovietică de pe atunci. Mai aud și astăzi prin partea locului fel de fel de interpretări ale acestei năzdrăvănii, semn că absurditățile în capul unor basarabeni au viață lungă…”

Simion Busuioc, şofer, Grătieşti, mun. Chişinău: „Nu ne venea să credem că e posibil”

„Când am auzit de „Podul de flori”, am mai luat patru persoane cu mine şi ne-am pornit spre Leuşeni – Albiţa. Ceea ce ne-au văzut ochii acolo era nemaipomenit: lume veselă şi fericită, îmbrăţişări şi hore încinse. Nu ne venea să credem că aşa ceva e posibil. Am trecut Prutul pe celălalt mal, iar un frate al soţiei a ajuns şi mai departe, la nişte gospodari în beci. Ce să mai vorbim, bucuria era mare şi era binevenit şi un pahar cu vin!”