Jocurile Olimpice antice, eveniment cu semnificații profund spirituale

Întreaga viață a locuitorilor vechii Elade era orânduită în conformitate cu ordinea cosmică emanată din ființa omniprezentelor zeități. Căci însuși Universul era înțeles și simțit ca o creație a zeilor, viața de pe platourile grecești fiind o reflecție și un tărâm de acțiune a entităților divine ce guvernau suveran din locașurile și templele sfințenia cărora nu trezea îndoieli. Orice tentativă de profanare a misteriilor – ele constituind acel izvor dătător de viață din care se adăpa întreaga existență a oicumenei – era pedepsită crunt, infractorul fiind dat fără nicio ezitare în stăpânirea unei morți iminente și adeseori chinuitoare.

Polisurile (orașele) Eladei au început să ducă evidența istorică a timpului de la Jocurile Olimpice datate cu anul 776 înainte de Hristos. De fapt, concursuri atletice aveau loc și înainte de această dată, încă de pe vremurile homerice, când nu se făcea o numerotare cronologică strictă a legendarelor competiții și nicio consemnare scrisă a acestora, ele fiind glorificate de rapsozi pe cale orală.

Consonanța între elementul corporal și cel divin

Jocurile erau patronate de Zeus, stăpânul suveran al Olimpului și al Universului, și durau cinci zile, perioadă în care în spațiul lumii grecești încetau toate războaiele. Nu erau doar niște întreceri sportive pentru întâietate. De fapt, erau – chiar într-o măsură mai mare – rodul unor căutări ce vizau identificarea unei corespondențe și concordanțe între elementul corporal al ființei umane, între aspectul fizic al existenței, pe de o parte, și cel spiritual, sufletesc, ideatic, pe de altă parte. Jocurile Olimpice erau un mod – în stilul imaginilor ce-și găsesc un ecou în mitologie și operele de artă grecești – de a percepe lumea ca întruchipare a frumuseții și armoniei instituite între corp și suflet.

Hipismul, pugilatul, disciplinele de pentatlon (alergatul, săritura în lungime, trânta, aruncarea discului și a suliței) erau practicate cu nesaț de tinerii din familii nobiliare și nu numai, misiunea principală a cărora în viață era războiul. Artele și filosofia erau de asemenea preocupări primordiale, însă cu ele se îndeletnicea cu precădere populația mai în vârstă.

Pitagora, marele filosof și matematician, în tinerețe s-a învrednicit de creanga de măslin a Jocurilor Olimpice la proba de pugilat. Platon, Sofocle și Euripide s-au acoperit și ei de glorie la aceste competiții.

Aristotel considera că perfecțiunea fizică își atingea culmea prin practicarea pentatlonului, iar un corp uman sănătos trebuia să fie în stare să suporte acele eforturi ce se impuneau prin succesiunea unor exerciții de o încărcătură ce viza în mod expres spiritul uman, dar și cel cosmic, din care își alimenta omul forțele vivifiante.

Originile gimnasticii

Gimnaziile erau acele locuri în care exercițiului fizic îi era atribuită aceeași valoare ca și studiului matematicilor, retoricii sau muzicii – științe cărora le era recunoscută importanța preferențială pentru formarea sufletului învățăceilor.

Nu puteai fi un om integru dacă nu-ți însușeai aceste arte – pe atunci artele mergeau mână în mână cu știința, având o influență cu adevărat formatoare nu doar asupra concepțiilor și capacității de a raționa a ucenicilor, ci și asupra întregii lor ființe, a felului de a fi, simți și voi. Exercițiile urmau să contribuie la dezvoltarea curajului, capacității de a lua prompt niște decizii, dar și a spiritului filosofic, contemplativ, atât de caracteristic culturii grecești.

Ca să ne dăm seama de rolul gimnasticii în Elada, practicată într-un mod atât de minunat în palestre, trebuie să știm că aceasta făcea parte integrantă din superba cultură greacă, constituind un limbaj integral cu semnificații ce exercitau un impact real atât asupra vieții individuale, cât și sociale.

Semnificația spirituală a probelor olimpice

Grecul antic se afla într-o permanentă căutare a echilibrului dintre viața sufletească și lumea înconjurătoare, a armoniei dintre diferitele însușiri interioare ale ființei umane. Potrivit concepției vechilor greci, voința umană își are sediul în membre, prin intermediul cărora acționează asupra lumii înconjurătoare și intră într-un raport activ cu forțele ce guvernează în mod tainic Universul.

Astfel, relația reciprocă, cu adevărat intimă, a picioarelor cu forța de gravitație a pământului își găsește expresia în proba de alergare. Prin acest exercițiu omul stabilește un anumit raport față de planetă. Iar crearea unui simț al echilibrului – bine conturat și trăit în mod expres – dintre această forță de atracție a pământului și dinamica corpului uman își găsește expresia în săritură. Așa se face că omul dezvolta el însuși în picioarele lui o anumită mecanică, pe verticală.

Dacă mergem mai departe și adăugăm un element de exersare sportivă care necesită crearea unui echilibru pe orizontală în raport cu mediul ambiental, dar și în relația cu o altă persoană, atunci iau naștere luptele, mai bine zis trânta. Așa este creată o mecanică provocată de faptul că nu lăsăm doar pământul să acționeze asupra dinamicii corporalului, ci un om acționează direct asupra celuilalt. Așa atletul atingea un înalt grad de măiestrie în relația sa cu semenii și cu întreg Universul. Pe o treaptă mai avansată, intră în funcțiune membrele superioare ale omului, care iau în stăpânire instrumentul sportiv într-o măsură mai mare, decât în cazul luptelor, oferindu-i o anumită dinamică. Astfel, forța de gravitație este învinsă prin aruncarea discului. Iar prin aruncarea suliței corpul uman este antrenat într-o dinamică îndreptată spre o anumită direcție, cu o mișcare vectorială precisă.

Aceste probe olimpice de bază erau de fapt cele cinci părți ale gimnasticii grecești, ele fiind acordate în mod magistral cu raporturile și forțele ce guvernează legile cosmice. Iar cel care le practica dezvolta în sine sentimentul că i se revelează în mod plenar ființa umană, într-o corelație divină cu forțele spirituale ale Universului.

Edițiile Jocurilor, 293 la număr, au cunoscut o desfășurare neîntreruptă timp de 1172 de ani, ca în 394 d.Hr. să fie interzise, iar clădirile Olympiei distruse, printr-un edict al împăratului roman Teodosiu I, care în lupta sa oarbă cu păgânismul a comis acte pe cât de avare, pe atât de barbare în esența lor.