Bumerangul

Femeia despre care vreau să vă vorbesc, s-a născut imediat după război. Tatăl ei fusese pe front și se întorsese acasă beteag picior și o mână beteagă. Vă dați seama că din astă pricină nu-i era omului dragă viața. Era taciturn și năduhos din fire… Dar împlinise douăzeci și șapte de ani și-i veni vremea să se însoare.

Și a luat el o fată din satul lui, orfană și fără rude. Care dintre ei murise în război, care de foame, dar în momentul când Ilinca i-a trecut pragul casei, nu mai avea pe nimeni. La doi ani s-a născut și Nadia noastră. Nimic nu prevestea tragedia ce a urmat. Mama fetei, la câțiva ani, a murit de tuberculoză, iar tatăl său, la jumătate de an, s-a dus după nevastă-sa. Și a rămas Nadia cuc pe lumea asta.

Rămâne singură cuc

După înmormântarea tatălui, a luat-o o vecină de mână și a dus-o la sovietul sătesc și de acolo a ajuns la un orfelinat. Avea cinci ani. Timpuri grele erau, lumea trecuse prin război, foame, secetă nemaipomenită, și se lăsase în jur o sărăcie cumplită. Dar la orfelinat copiii cel puțin aveau ce mânca și puneau și o haină pe dânșii să nu înghețe de frig.

Avea 16 ani când a ieșit din instituție și a fost trimisă la o școală tehnico-profesională, unde a deprins o meserie. Orfană fiind, peste tot era asigurată Nadia cu cămin și cu o bursă ca să se poată întreține. La 18 ani, s-a trezit muncitoare la o fabrică din Tiraspol. A lucrat ea o vreme la fabrică și, frumușică fiind, uite că-i cade dragă unui maistru.

Fustangiu bărbatul și cu năravuri proaste. Dacă a pus ochiul pe fată, o urmărea la tot pasul. Porni a veni pe la căminul fetelor, îi aținea calea tot pe unde o vedea. Au prevenit-o femeile din brigadă: „Nadia, fugi de dânsul ca de dracu, de nu, ai să ajungi să plângi în poale!”.

„Nadia, fugi de dânsul ca de dracu!”

Dar parcă puteai scăpa de Costache? Dacă și-a pus el în gând s-o aibă, așa a fost. Ba s-a mai trezit și câlțuită de nevasta lui, care vedea în Nadia o pacoste pe capul lor. S-ar fi dus copila de la fabrică, dar unde? Nu avea rude, nu avea casă, nu avea nicio prietenă s-o jelească și s-o îmbărbăteze. Dar când a mai simțit că e și gravidă, a căzut cerul peste dânsa.

Ce să facă biata copilă? Unde s-a mai văzut așa rușine? Să nască de fată mare, ce rușine, Doamne, Doamne! Trebuia să se ascundă undeva. Și ce face Nadia? Se duce la secretarul de partid și se roagă să-i scrie o caracterizare pentru că ar dori, spunea ea, să plece să lucreze alături de alți tineri la un mare șantier în Siberia. Că aici, la fabrica lor, nu are nicio perspectivă.

A ajutat-o secretarul și a pornit fata la drum. Era gravidă și sarcina i se vedea destul de bine, așa că s-a oprit să nască într-un orășel din Rusia, un centru raional. Până una, alta, lucra bucătăreasă la o cantină, să poată primi bani pentru concediul de maternitate. Tuturor le spunea că mirele ei o așteaptă, cum se întâlnesc, se și căsătoresc.

Și-a părăsit primul copil într-o gară

Erau anii 60 ai secolului trecut și să naști din flori era o pată pe care n-o ștergeai cu nimic în lume, ba și peste copil cădea rușinea mamei. Zic, s-a oprit Nadia în acel centru raional, a născut acolo și, la o lună, a plecat din localitate. A mers și a tot mers, că departe era drumul care ducea spre Baikal.

Într-o seară, a coborât la o stație și a lăsat copilul, băiat era, chiar în gară pe un scaun. O scrisorică au găsit într-o pelincă cei care au dat peste prunc: „Îl cheamă Vladimir și a împlinit două luni. Părinți nu are”, se spunea în bilețel. Tot în gara aceea a urcat Nadia într-un camion și a fugit. Sigur că n-au mai dat de dânsa. Anii 60, o țară întinsă, fără hotare, cum era Uniunea Sovietică, încearcă de găsește pe cineva care nu dorește să fie prins.

A ajuns sau nu tânăra la șantierul din Siberia nu vă pot spune, pentru că nu am avut de la cine afla. Atâta știu că, în decursul anilor, a născut Nadia cinci copii și pe toți i-a părăsit, ca și pe primul. Unul l-a lăsat la poarta unei mănăstiri, pe altul – într-un parc, cel de al patrulea a fost dus pe pragul orfelinatului din localitatea unde o prinsese drumul în momentul pribegiei ei pe întinsurile fostei uniuni. Și cea de a cincea fată era.

Se obișnuise să trăiască singură, după pofta inimii

La toți le-a dat nume Nadia, indica data și anul nașterii lor. Pe fată a născut-o după patruzeci de ani. Deși o îndrăgise, oricum nu a păstrat-o, chiar dacă erau acum alte timpuri. Lumea mai altfel se uita la chestii din astea, mai îngăduitor, adică nu mai era cine știe ce să naști de fată mare, sau fiind nemăritată.

Nadia însă se obișnuise să trăiască singură, după pofta inimii, și, pentru că nu avea nici un loc stabil de muncă, nici o casă pe undeva, nici un suflet de care să fi fost atașată, uite că pribegea prin fosta URSS, cum îi venea pofta.

Și copiii pe care i-a născut erau diferiți: turkmeni, bașkiri, un ucrainean, primul moldovean a fost, iar fata era uzbecă. Și frumușică de tot copilița, avea trăsături orientale, ochi migdalați, ten auriu. Uite că și-ar fi păstrat-o Nadia, dar unde s-o crească, dacă nu avea casă? Așa că a părăsit-o și pe dânsa.

Știa că o să-i ducă dorul și poate chiar va avea și mustrări de conștiință. Cu anii, știți dumneavoastră cum se schimbă omul? Pe Naira a lăsat-o Nadia pe scările unui bloc de locuit. Și, ca întotdeauna, a indicat numele fetei, vârsta…

Când a îmbătrânit definitiv Nadia, a hotărât să se mute în Moldova și să fie îngropată alături de părinții ei. Deci a venit în satul de baștină, unde nu avea pe nimeni și n-o cunoștea nici un suflet, a cumpărat o casă cu banii agonisiți prin alte părți și s-a pus pe trai.

Atâta timp cât era tânără și în puteri, nu s-a gândit femeia cum o să se descurce la bătrânețe. Pensie nu avea, că nu s-a statornicit nicăieri, ca să aibă stagiu de muncă în vreo republică din fosta uniune. Lucra ici-colo, apoi iar pleca și tot așa întreaga ei vețișoară. Făcea copii, îi lăsa și iar fugea de dânșii, undeva în alt colț de țară.

Un carnețel cu semnele copiilor

Trecuse de șaptezeci de ani Nadia și, ce-i dă în gând, ia să-și caute copiii. Dar cum naiba să-i găsești tu după atâția și atâția ani? Primul copil, probabil, trecuse de cincizeci și ceilalți la fel nu mai erau tineri. O fi având familii, copii, nepoți deja. Atâta cunoștea Nadia despre dânșii – localitatea, unde i-a părăsit, numele lor și vârsta. Pentru că după moartea ei au găsit vecinii un carnețel, în care ea scrisese amănunțit despre fiecare copil. Tot de la o vecină de-a Nadiei am aflat și eu povestea asta.

Erau trecute în carnețelul cela amănunte despre fiecare prunc – ce culoare a ochilor are, a părului și cu ce semne pe corp s-a născut, cu cine l-a făcut, o țicneală, nu alta, dacă te gândești mai bine. Nu-mi închipui de ce i-o fi trebuit Nadiei să-i caute la bătrânețe? Nu avea frică să dea ochii cu dânșii? N-o mustra conștiința? Dar poate că murea de foame, având doar o pensie socială.

Un răvaș la redacție cu minciuni bine ticluite

Vă spuneam, a tot pribegit prin toată uniunea, dar o pensie nu și-a mai făcut. Trăia din mila vecinilor. Casa pe care și-o cumpărase era veche și se cerea mână de gospodar la ea. Dar ce putea să facă Nadia la șaptezeci de ani? Mai da cu mătura prin casă, prin curte. De altceva nu era bună. A încercat într-o zi să taie niște tufari și iarba din ogradă, că avea niște hlujani cât casa de înalți, de nu se vedea la drum și, în loc să dea cu toporul în rădăcini, și-a rănit piciorul. A stat la pat cu oblojeli până i s-a lecuit rana.

Zic, cine știe în ce moment de disperare i-a venit ideea să-și caute copiii și să-i aducă în Moldova. Dar trebuia să-i găsească cumva. Și ce-i vine în cap babei? Ia și scrie la o emisiune televizată care se bucura de o mare audiență. Ce-o fi scris Nadia în răvașul trimis la redacție doar ea una știa. Minciuni, cred, dar bine ticluite, că au început a-i veni acasă scrisori de pe unde nu te așteptai.

Împrăștiați prin Caucaz, Bașkiria și Magadan

Aveai impresia că toți copiii care purtau numele băieților ei și care s-au educat prin orfelinate, sperau că anume bătrâna asta e mama lor biologică. Îi trimiteau fotografii cu dânșii mici, mai mari, cu neveste și copii, alții și cu nepoți chiar. Nadia citea cu atenție acele răvașe, le răspundea tuturor, cerea amănunte, se interesa ce fac, din ce trăiesc, ce cariere și-au făcut în viață.

Niciunul din cei care-i scriseseră însă nu părea să fie vreun copil de al ei.  Dar iată că a venit la dânsa în sat un corespondent de la televiziunea noastră, trimis de organizatorii emisiunii „Otzovis”/ „Răspunde-te” (în limba rusă – n.a.), la care se adresase Nadia după ajutor. Și după acel interviu, în sfârșit a dat Nadia și de băieții ei. Unul i-a scris din Magadan, altul – de prin Caucaz, al treilea – din Bașkiria.

Străini sub acoperișul unei case neprimitoare

Și doar al patrulea fecior nu dădea nici un semn de viață. Le-a răspuns Nadia. Li s-a plâns pe viața care-o duce, pe singurătate, pe răutatea oamenilor, pe necazurile care s-au ținut scai de dânsa din fragedă copilărie. A dorit ea să-i vadă înainte de a închide ochii și iată că, într-o vară, femeia tocmai împlinise șaptezeci și cinci de ani, uite că au început a se aduna la casa ei copiii ei și nevestele lor.

Un grup de străini sub acoperișul unei case neîncăpătoare și neprimitoare. Vecinii au sărit în ajutor, găzduind familiile acestea. Și iată că, la sfârșit de săptămână, vine și cel de al patrulea fecior cu nevasta lui, una tinerică și atât de frumoasă că ți se scurgeau ochii după dânsa. Și, curios lucru, o chema Naira, ca pe fiica Nadiei, lăsată în scara unui bloc dintr-un mare oraș al Rusiei.

A murit ca un câine, părăsită de toți

Ce le-a spus ea, cum s-a îndreptățit, nimeni nu știe. Atâta a adăugat Nadia că mai au ei o soră, care a rămas în cutare localitate… Naira, adică nora babei, se face albă la față, se întoarce spre bărbatul ei, care era mezinul din feciori, și-i zice: „Ce-am făcut noi, Doamne, frați suntem și copiii noștri s-au născut din păcat!… Cum să trăim mai departe?”.

Ce a fost atunci în casa babei Nadia nu știu, că n-am fost martoră, un lucru însă a ajuns până la mine. Până în seară, au plecat din sat toți copiii Nadiei și n-au mai dat de veste niciodată. A murit baba ca un câine, într-o mizerie nemaipomenită, părăsită de toți.