De aceeaşi parte a liniei frontului?

Scriitorul Boris Akunin, oponentul regimului de la Kremlin, care s-a îmbolnăvit printre primii în Europa de coronavirus (el locuieşte în Marea Britanie), a scris un ilustrativ reportaj al bolii, intitulându-l cu ultima frază a confesiunilor: „Suntem cu toţii pe aceeaşi parte a liniei frontului, iar asta nu se întâmplă prea des”. Mi-am amintit de un alt citat de pe terenul culturii. În unul din puţinele filme bune despre război, un personaj, sufocându-se de micimea oamenilor din vremurile de pace, îşi amintea: pe front era altfel, mai simplu şi mai limpede: ştiam că aici sunt ai noştri, iar dincolo e duşmanul…

Atât în această „revelaţie”, cât şi în afirmaţia lui Akunin (cu toate că scriitorul e un spirit lucid, ca şi regizorul filmului despre care spuneam mai sus), există o doză de naivitate. De antiteză romantică. Pentru că, în realitate, de atâtea ori „dincolo” nu era neapărat „duşmanul”, ci dimpotrivă (vezi drama lui Apostol Bologa, d.e.), iar inamicul adevărat e adesea în preajmă.

Poveştile despre războiul din zilele noastre (economic sau cibernetic, „rece” sau hibrid) nu sunt vorbe-n vânt. E război, cu virulente consecinţe economice şi sociale, cu viruşii lui informatici şi cu virusurile sale biologice, ca armă de nimicire în masă. Ca toate războaiele, şi acesta e asistat de molime… Acest Hannibal impenetrabil, ca un oaspete extraterestru din distopiile pesimiste, care atacă întreaga omenire, nu e doar la porţile cetăţii, el e deja în cetate şi ne atacă. Virulent, da.

Iată de ce aş prefera să uităm de toate disensiunile şi să ne concentrăm pe lupta cu „duşmanul comun” al umanităţii: noul virus, încoronat/ încornorat. Dar atunci când ni se solicită armistiţiu politic şi consens naţional, aşteptăm un semn de bună pace din partea împărăţiei. Vreau să ştiu că guvernarea nu mai alege între cetăţeni buni şi răi, nu mai decide cui să permită să se întoarcă acasă şi cât de mult trebuie să-şi iubească cineva ţara (adică: pe conducătorii ei), ca să fie cetăţeni agreaţi de guvernare. Nu prezidentul trebuie să decidă cine poate să se întoarcă, iar cine nu (de parcă ţara pe care i-am încredinţat-o s-o administreze ar fi ocina lui!).

Eu mă angajez în luptă, cu condiţia să ştiu cine îmi este comandantul, să am încredere în el, să-mi definească limpede sarcinile şi să-mi explice sincer situaţia, scopurile şi resursele. Dacă nu există transparenţă în tot ce ţine de cauza comună, de bunul comun, de vistieria comună, dacă am dubii faţă de manageri, e clar că mecanismul comun nu funcţionează.

Poate-i cazul să fie schimbaţi managerii? Situaţia o permite. D.e., să fie desemnaţi în comisiile cu drepturi excepţionale oameni credibili, profesionişti, indiferent de culoarea politică. În vremuri de criză, se nasc adevăraţii lideri. Noi nu-i avem deoarece guvernul de buzunar e alcătuit din băieţii de mingi ai prezidentului. Vă imaginaţi că cineva dintre ei l-ar putea pune la punct? L-ar putea ignora cineva sau şi-ar putea propune să-l devanseze?

În context se developează o realitate: statul e una, noi suntem alta. Când se face distincţia fără să se clipească din ochi, cu grija intermitentă – dar constantă – pentru angajaţii statului, pentru „bugetari” (cum e „week-end”-ul ăsta bizar, cu remunerarea deplină doar a „bugetarilor”!), această solidaritate corporatistă, transformată în respect pentru „uniformă”, devine solidaritate împotriva noastră, a cetăţenilor, o solidaritate pe contul nostru.

Or contribuabili suntem toţi ceilalţi. Iar atunci când se umblă la banii publici (situaţiile de criză impun, uneori, această necesitate), beneficiarii trebuie să fie toţi contribuabilii, proporţional necesităţilor, sau egal. Apropo, nu doar „bugetarii” sunt remuneraţi din banii contribuabilului (ai noştri, comuni, ai fiecăruia dintre noi), ci şi decidenţii, de la preşedinte şi prim-ministru, la contabilii şi consilierii cu idei şmechere de pulverizare după bunul plac a vistieriei.

Estimp, întreprinderile ne-bugetare sunt obligate să-şi sisteze activităţile, dar să continue să-şi remunereze angajaţii. Mai mult, ele sunt solicitate să verse sume de bani în fondul luptei cu pandemia. Sărmanul contribuabil, solidar din fire, munceşte cum poate în aceste condiţii absolut indefinibile, riscând să nu fie remunerat; cotizează în lupta cu pandemia; participă la colectarea de fonduri speciale, toate pe cont propriu.

Ar vrea să se întâmple minunea şi poate pentru prima dată statul să fie solidar cu el. Să fie în consens cu el, cu necesităţile lui. Dar deocamdată aşteptările îi sunt deşarte, ca toată filosofia Ecleziastului. Poate altă dată, poate cu alţi administratori, poate într-o altă comunitate.