„Azi trăim într-o societate fără memorie”

Interviu cu Valentina Șcerbani, autoare a romanului „Orașul promis”, Premiul pentru debut al Bibliotecii „B.P. Hasdeu”

– Dragă Valentina Șcerbani, ai câștigat Premiul pentru debut la categoria proză, pentru romanul „Orașul promis” (Editura Tracus Arte, București), la Gala premiilor Bibliotecii „B. P. Hasdeu”. Felicitări! Dintotdeauna ai scris proză ori ai pornit cu poeziile? 

Mulțumesc! Am scris poezii, dar în copilărie. Cred că aveau formă rudimentară. Astăzi, probabil, m-ar intimida acele încercări. Literatura m-a atras foarte mult – m-a fascinat, de fapt, încă de mică. Citind, am descoperit că există atâtea lumi și atâtea posibilități. Mi-am dat seama cât e de ușor să treci dintr-o țară în altă, să cunoști lumea de undeva de sus, să te furișezi în viețile altor oameni și să trăiești în toate felurile imaginate și de neimaginat.

– Cine ți-a dat primele cărți la citit, în copilărie?

Primele cărți mi le-a cumpărat mama. Cărți de benzi desenate (sau ceva de genul) și cărți de povești.

– Dedici romanul „Orașul promis”  mamei tale, pe nume Rica, decedată prematur în 1996, pe când aveai opt ani. Ai putea să ne descrii azi chipul mamei tale? 

Da, am dedicat cartea mamei și soțului meu, Alexandru. Mama avea ochii verzi și părul șaten, tuns scurt. Purta mereu haine frumoase, elegante, din stofă de calitate. Deseori le îmbrăcam cât ea lipsea, cât era la serviciu, și le purtam prin casă.

– Ce-ți plăcea să faci împreună cu ea?

Ne plăcea să desenăm împreună și să mâncăm dulciuri. Desenam multe balerine, apoi mama le lua cu ea peste tot și se lăuda cu desenele mele, așa cum fac eu acum cu desenele fiicei mele, doar că eu mă laud pe internet.

– Sfaturile pe care i le dă fetiței sale mama din romanul „Orașul promis” coincid cu sfaturile pe care ți le-a dat mama ta, în realitate?

Nu, absolut deloc. „Orașul promis” este o carte de ficțiune, nu e deloc un roman autobiografic. Ileana nu sunt eu, iar mama din Oraș, nu este mama mea. Cum nici tata din carte nu e tatăl meu, iar mătușile nu sunt mătușile mele. Cum zicea Lejeune despre pactul autobiografic că este mai degrabă un mod de lectură decât un tip de scriitură. E deja pe seama cititorului cum percepe textul, iar eu nu aș vrea să-l influențez cumva. Altfel, i-aș face un mare deserviciu. Foarte interesant, chiar și pentru mine ca autor, e anume felul în care cititorul percepe cartea, iar la final caută (insistă chiar) să descopere, unde e granița aceea, dintre realitate și ficțiune.

– Întreg romanul e pătruns de durerea pierderii mamei. Era absolut necesar pentru tine să scrii anume despre suferința aceasta, ori ai abordat și alte subiecte, teme înainte de „Orașul promis”? 

Pentru mine, actul scrierii nu este un act terapeutic, nu am ținut să mă confesez sau să clarific niște traume. Este un act de comunicare, cred. Am încercat să vorbesc despre pierderea unui om și despre fragilitatea noastră în fața acestui gol. Cât de ușor ne putem ruina atunci când, brusc, dispare cineva și de cât efort e nevoie ca să trecem peste sau să acceptăm această pierdere. Știam că m-aș descurca cu acest subiect. Totodată, am vrut să vorbesc și despre lumea în care trăim, trecută prin experiența comunismului, ce a lăsat în urmă un gol imens în sufletele oamenilor. Au rămas în ruină nu doar orașe și clădiri gri, dar și cei care le locuiesc.

Toate lucrurile sunt legate, și dacă ceva se întâmplă la nivel macro se va răsfrânge neapărat, mai devreme sau mai târziu, și la nivel micro. După căderea Zidului și destrămarea URSS, oamenii au rămas debusolați, unii sunt nostalgici până în prezent. Aici, memoria este scurtă, iar noi avem mare nevoie de ea. Azi trăim într-o societate fără memorie. Trăim într-o perioadă cu memorie flotantă, numită google, iar memoria e ceva ce te mișcă înainte, în timp ce nostalgia te împiedică să avansezi.

– Plasezi acțiunea romanului în preajma localității Camenca, descrii o casă a groazei situată pe Toltre (stânci înalte de pe vremea Mării Sarmatice). Ce te fascinează în aceste locuri, de ce le-ai ales pe ele, pentru roman? 

Da, ați intuit bine. M-a inspirat anume acea regiune. Acolo a locuit bunica mea. Eu mereu mi-am dorit să inventez un oraș. În mintea mea, e un loc superb, uimitor de frumos, cu stânci bântuite de legende, cu întinderi de grâu și platouri de verdeață. Poate din acest motiv, am plasat acțiunea anume acolo, ca să-mi placă să fiu acolo. Și ca s-o pot controla. Să am putere asupra acelui loc.

Locul e foarte important pentru o carte. „Orașul promis” e un roman de atmosferă, iar Toltrele sunt înfricoșătoare prin toată frumusețea lor, ca și personajele, de altfel. Iată, Maria, spre exemplu, trebuia să fie altfel, dar m-am atașat de ea în timp ce scriam și, cred, m-a dominat ea pe mine.

– E o răbufnire de ficțiune în roman, dar motivele inventate sunt împletite cu sentimente reale, autentice ale unui copil orfan, de aceea cartea impresionează. Ai avut modele de scrieri din literatura universală pentru a porni propriul roman? Sau te-au inspirat niște filme? 

Borges zicea că trebuie să acceptăm visul așa cum am acceptat universul. Până la urmă, toată viața ne însoțește cu capacitatea ei de a ficționaliza. Iar ce mi se pare mie fascinant e că trecutul sau, mai degrabă, amintirile despre trecut, se schimbă întruna. Altfel spus, se modelează percepția. Cu timpul, te îndepărtezi de el, și, treptat, îl repovestești diferit, oamenii din jur se schimbă și ei, iar interpretările lor devin noi și mai noi, până te îndoiești dacă reconstrucția lui este una fidelă realității ori nu. Chiar Borges are o povestire despre un om care a pierdut o bătălie și în mintea lui a repetat-o, aplicând corectările necesare până a câștigat-o. Acel personaj a sfârșit prin a crede că totuși a câștigat și cine ar putea să-l convingă că a fost altfel?

– Cine dintre autoarele femei au un rol important în formarea ta ca scriitor, ca cititor?

Îmi plac mulți autori încât mă tem să nu omit pe cineva. Dintre femei aș zice că-mi plac mult Herta Müller, Sylvia Plath, Nora Iuga, Anna Ahmatova, Aglaja Veteranyi etc.

– Ești în primul rând scriitor sau cititor?  

Cred că sunt cititor și unul destul de indulgent.

– Ce-i citești fetiței tale Ilinca? Cât de aproape de literatură este ea? 

Îi citesc poezii, dar și povești. Multe le inventăm singure. Deocamdată, cel mai mult, îi place să deseneze. Apoi, cred că va fi aproape de literatură, dacă e să ne încredem în ideea că părinții sunt cel mai bun model pentru copiii lor. Cumpărăm cărți aproape săptămânal și ne vede citind în fiecare zi.

– Cum obișnuiești să începi primăvara? Ești ironică față de 8 Martie?

Mereu cu bucurie. În acest an, nu am simțit această trecere. Iarna a fost ca o primăvară. Nu sunt deloc ironică față de 8 Martie, ba din contra, le sunt recunoscătoare acelor femei care, prin curajul lor, m-au ajutat și pe mine să nu semnez astăzi cartea sub pseudonim de bărbat. Cred că este o ocazie bună când trebuie să ne amintim de eforturile şi realizările din trecut şi să ne reafirmăm dorința de a lupta în continuare pentru drepturile femeilor. Cum ziceam mai devreme, avem mare nevoie de memorie.

– Ai o idee pentru următorul roman? Sau vei scrie versuri, căci „Orașul promis” are o mare încărcătură poetică? 

Încă nu știu ce voi scrie, poate o carte de povești.

– Ce le dorești femeilor din Basarabia?  

Să știe încotro se îndreaptă și să ajungă acolo.

– Îți mulțumesc pentru interviu și mult succes!