Orwell, profetul 1984. 70 – 70

1672
0

„Războiul este Pace. Libertatea este Sclavie. Ignoranţa este Putere”  

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Multe cărţi minunate au fost scrise în secolul XX. Unele de un realism frust, altele de o copleşitoare noutate şi originalitate, altele pur şi simplu geniale.

Izvorând din frământarea vieţii, sau din urâtul cotidian, sau din alte cărţi. Aparţinând celor mai diverse curente, concepute în stilistici dintre cele mai sofisticate, de un rafinament estetic şi literar deosebit, sau scriituri libere precum bătaia vântului şi a gândului, toate oglindind realităţi exterioare şi sufleteşti de o imensă complexitate. Faulkner şi Marquez, Thomas Mann, Camus şi Kafka, Joyce, Celline şi Tomasi di Lampedusa, Bulgakov, Soljeniţin şi Şalamov, la ruşi, ba chiar şi Tolstoi, şi Cehov au prins nişte ani din acest secol, Rebreanu, Panait Istrati şi Preda, la români, şi mulţi, mulţi alţi uriaşi ilustrează cu asupra de măsură acest segment temporal.

Furca lui Hume

Totuşi, dacă ar întreba cineva, naiv, ce roman – numai unul! –înfăţişează mai deplin, mai sensibil, mai clar, în toate adâncimile sale, acest însângerat veac XX, aţi fi puşi în mare încurcătură. Nu am un răspuns la întrebare. Se consideră, azi, că toată lumea ştie a citi şi a scrie. Numai literatura franceză produce anual cam vreo 700-800 de romane. Criteriile literare şi estetice sunt, în mod evident, insuficiente şi doar parţial operante. E nevoie de o perspectivă mult mai amplă, de principii mult mai dure, mai radicale, pentru a face această alegere. O soluţie ar putea veni dinspre domeniul filozofiei, în speţă de la David Hume (1711-1766), un filozof, istoric şi om de litere scoţian. Metoda sa de triere constă în rezolvarea unei dileme, numită Furca lui Hume, vizând opoziţia dintre lumea ideilor şi lumea sensibilă. De valoarea unei cărţi îţi poţi da seama numai trecând-o prin această furcă. Cuvintele cu care Hume îşi încheie celebrul său Tratat o şi  formulează: „Când parcurgem, pătrunşi de aceste principii, bibliotecile, ce prăpăd trebuie să facem? Dacă luăm în mână orice volum, să ne întrebăm: Conţine el vreun raţionament abstract privitor la cantitate sau număr? Nu. Conţine el vreun raţionament întemeiat pe experienţă cu privire la fapte şi existenţă? Nu. Încredinţaţi-l atunci focului, căci nu poate conţine nimic altceva decât sofisme şi iluzii”.

Hume, în spiritul empirismului britanic, înclina totuşi să creadă că natura învinge întotdeauna principiile, iar adevărurile faptice covârşesc adevărurile speculative.

George Orwel
George Orwel

Ultimul Orwell şi romanul său

Risc să afirm: această unică, mare carte este romanul „1984”, scris acum 70 de ani de scriitorul britanic George Orwell. Nu voi invoca aici tirajele fantastice, de peste 1 miliard de exemplare. Nici că a fost tradus în mai toate limbile lumii. Nici clasamentele literare care îl plasează constant pe primele locuri. (Un recent top, „Cele mai bune 100 de cărţi din toate timpurile”, făcut în 2019 de revista Newsweek, plasează romanul „1984” pe poziţia a doua, după „Război şi pace” de Tolstoi. Homer este al optulea, Dante – al zecelea.) Nici faptul că întreaga arhivă a autorului, „The Orwell Papers”, a fost inclusă în Registrul Memoria Lumii – program înfiinţat de UNESCO în 1992 – ca „valoare de patrimoniu universal” care „are o influenţă profundă asupra gândirii oamenilor din întreaga lume şi de o mare actualitate şi astăzi”. Toate aceste sunt elemente exterioare, neglijabile de la un punct. Noutatea acestui roman-destin este că a transfigurat proza politică în operă de artă, iar totalitarismul, urmărit până în ultimele sale consecinţe, este înfăţişat nu cu pana unui analist, ci a unui artist.

Imaginează-ţi acum, cititorule, un bărbat de o inteligenţă scăpărătoare, trecut de 45 de ani, un ziarist şi scriitor care a cunoscut un oarecare succes literar, retras pe insula scoţiană Jura, aproape pustie. Locuieşte într-o hardughie, fără electricitate, fără apă curentă, fără telefon sau aparat de radio. A făcut studii strălucite, a absolvit Etonul, a fost poliţist imperial în Birmania, a dus-o de azi pe mâine la Paris şi Londra, a luptat de partea republicanilor în Spania, unde a fost rănit, a citit un car de cărţi şi a scris sute de articole, a lucrat la BBC, a cunoscut cei mai străluciţi oameni ai vremii sale. E însă bolnav mortal de tuberculoză. Scrie ultimul său roman. Mortal şi acesta. Un veritabil act de eroism literar. Dar, după cum manuscrisele nu ard, nici scriitorii adevăraţi nu mor până nu îşi spun cuvântul.

Ce mai rămâne din om, când totul conspiră împotriva lui? – iată întrebarea la care Orwell caută un răspuns. Povestea tristă a lui Winston Smith, un anonim lucrător la Secţia Documente din cadrul Ministerului Adevărului nu-i dă nici un temei pentru optimism. Scopul puterii este puterea. Minciuna organizată constituie însuşi miezul acestei societăţii totalitare, iar esenţa sa este crima, impusă ca o mântuire. Aici, Principiile înving Natura.

„1984” în spaţiul sovietic, postsovietic şi românesc

În URSS, „1984” a fost una dintre cele mai interzise cărţi. Simplul fapt de a o deţine sau de a o fi citit presupunea ani de puşcărie. În rusă, cartea a apărut pentru întâia dată în 1956 la Frankfurt-pe-Main, în traducerea lui V. Andreev şi N. Vitov (pseudonimele a doi intelectuali ai exilului rus – Nicolai Andreev şi Nicolai Paşin), fiind publicată la început în revista Грани, iar peste un an în revista Посев. Pe diferite căi, aceste reviste pătrundeau prin cortina de fier, astfel încât, prin anii 1960-1970, copii ale romanului circulau în spaţiul sovietic printre disidenţii ruşi, întregind lista de lecturi prohibite: Platonov, Ghinzburg, Ahmatova, Grossman, Soljeniţin, Şalamov, Zamiatin, Bitov, Voinovici…, poliţia politică nereuşind a strangula total nici tamizdatul, nici samizdatul. Ce-i drept, pentru informarea bonzilor de partid, a apărut curând o ediţie secretă a distopiei orwelliene. Aceasta a fost scoasă însă de editura KGB-ului, într-un tiraj minuscul de 200 de exemplare, toate numerotate şi purtând pe ele menţiunea „Pentru uz de serviciu”. Odată cu perestroika, în     

mod absolut paradoxal, romanul a fost publicat în premieră în 1988 la Chişinău, în revista „Kodrî”, traducerea aparţinând lui Veaceslav Nedoşivin. Este meritul neuitatului şi regretatului scriitor Iurie Grecov, pe atunci redactor şef al revistei. Peste un an, o altă traducere făcută de Vladimir Golîşev a apărut la Moscova în revista Новый мир.

Nu am ştiinţă ca cineva să fi măcar pomenit în RSSM, până în 1984, numele celebrului autor britanic. Abia în acel an, declarat de UNESCO „Anul Orwell”, la postul de radio „Europa Liberă”, în cadrul emisiunii „Cartea pe unde”, a fost citită în serial antiutopia „1984”. Zguduit, îmbolnăvit, aşteptam săptămână de săptămână să ascult următorul fragment. Atât de cunoscut părea totul! Se confirma zisa lui Orwell că cele mai bune cărţi sunt cele despre care ştii totul fără măcar a le citi. Au mai trecut câţiva ani, au venit vremurile gorbacioviene. Eram redactor la fosta editură „Literatura artistică”, într-un colectiv cu mulţi colegi minunaţi, culţi şi talentaţi, care ne cloceam însă într-o atmosferă de suspiciune generală, chiftind de turnători. „Noul curs” s-a manifestat prin „plecarea” directorului editurii Dumitru Tampei şi a redactorului şef Gheorghe Gheorghiu, sub pretextul (regizat?) că într-o carte deja tipărită, semnată de poetul Gheorghe Cutasevici, se descoperise un acrostih în care se putea citi cuvântul-cheie „România”. Tirajul, desigur, a fost distrus. Locul lui Tampei a fost ocupat de Constantin Andreev, un ştab paraşutat de la Comitetul Central, care urma să promoveze „noua-slobozenie-venită-de-sus”. Un etern director a cărui unică legătură cu literatura era că în juneţe comisese poezii. Primele lucruri pe care acesta le-a făcut au fost: a schimbat toate lacătele de la toate seifurile şi de la uşile biroului fostului şef, a organizat o reatestare a cadrelor redactoriceşti şi a instalat un sistem de ascultare a tuturor birourilor şi redacţiilor. Cu toate acestea, în ce priveşte traducerile, a declarat că, de acum încolo, seful de redacţie are prerogativa să facă propuneri şi să întocmească planurile editoriale aşa cum crede de cuviinţă.

Mare a fost însă perplexitatea directorului când şeful de la traduceri, George Ghiriţă, i-a prezentat, cu inocenţa şi civilitatea care îi sunt proprii, lista cu titlurile de carte propuse pentru a fi traduse. Descumpănit peste măsură, Andreev mai n-a căzut atunci din scaun. În acea listă figura Soljeniţin cu „Arhipelagul Gulag” şi Orwell cu „1984”. Distopia, probabil, nu ar mai fi apărut, dacă nu intervenea ceasul cel rău. În dulcea uitare şi plictiseală a facerii-de-nimic, directorul a fost surprins ascultând ce vorbesc subalternii, comutând de la un pupitru aflat pe masa sa microfoanele instalate în birouri. A izbucnit un scandal monstruos. Vremurile erau tulburi, revoluţionare, şi partidul a fost nevoit să-şi retragă kadrul într-un alt fotoliu directorial, cel de la editura „Universul”, fostul Партиздат. Totuşi, ca să judecăm drept, Constantin Andreev a făcut şi lucruri bune. Meritul său cel mare este că a reeditat Biblia ortodoxă românească, fără a încerca să producă una autohtonă. Cu puţin timp înainte de dispariţia sa, a publicat în revista „Săptămîna” un ciclu de versuri. Ca să vezi!

În 1991, urmând acelaşi joc al paradoxalităţii, la Chişinău apare prima versiune românească a romanului „1984” (redactor Valencia Buzilă). Puţin timp mai târziu, la Bucureşti apare o altă traducere, făcută de eruditul şi mult experimentatul Mihnea Gafiţa.

Două biografii

Orwell a lăsat cuvânt testamentar ca despre el să nu fie scrise cărţi biografice. Considera că viaţa sa e cuprinsă în cele 12 caiete mari, intitulate Domestic journal, în care îşi nota cugetările şi întâmplările zilnice. Unde, după o prozaică însemnare despre un gânsac pe care l-a scăpat din coteţ, poţi descoperi, notat, gândul că dacă libertatea de exprimare e oprită, atunci orice formă de creativitate dispare. Cu toate acestea, i-au fost scrise multe biografii. Cu titlu de anunţ, semnalăm aici două cărţi, apărute relativ recent în rusă: Джордж Оруэлл. Биография. Ed. Vita Nova, St.-Peterburg, 2017, 600 p., semnată de Maria Carp, traducătoare şi fostă ziaristă la BBC, membru al conducerii Societăţii Orwell din UK, şi alta, Оруэлл. Неприступная душа. Ed. ACT, Moscova, 2019, 700 p., scrisă de Veaceslav Nedoşivin. Două lucrări deosebite, de o acurateţe documentară exemplară, în care autorii caută răspuns la întrebarea: de unde a cunoscut Orwell realităţile ruseşi, sovietice, fără a vizita vreodată URSS? Pentru a vă suscita interesul, vă oferim doar câteva momente din ele.     

# Despre cititori fideli. Când a apărut „1984”, Winston Churchill a fost printre primii care i-a expediat lui Orwell o felicitare, menţionând că i-a citit romanul de două ori. Este premierul britanic care, în timp de război, când ministrul de finanţe i-a solicitat să reducă bugetul destinat culturii, a replicat: „Atunci pentru ce să mai lupte soldaţii noştri?”.

# Romanul de debut (1933) al lui Orwell, Viaţă de câine la Paris şi la Londra (Down and Out in Paris an London), a apărut în 1935 la Gallimard în franceză, cu o prefaţă de Panait Istrati. „Rarisim în vremea noastră prin absenţa aproape totală de frazeologie literară”, „dezbărat de orice nerozie descriptivă sau constructivă”, aşa aprecia Panait Istrati acest debut. Uimitor cum se leagă destine gemene, cum se întâlnesc două mari conştiinţe ale sec. XX!   

# Orwell a fost deopotrivă o fire romantică şi un om de acţiune. În adolescenţă şi tinereţe a scris poezii. Cu toate acestea, şi-a reprimat pe cât a putut darul poetic, adică însuşirea de a surprinde instant, plastic, miezul lucrurilor, considerând că inflamarea poetică dăunează judecăţii reci. Iată o poezie datată cu anul 1923, scrisă de poliţistul britanic Arthur Eric Blair. Dincolo de ironia nimicitoare, la limita cinismului, ea ilustrează că într-un imperiu, adeseori, cel colonizat este la fel de viciat ca împilatorul. (O demonstrează azi moldovanii noştri.). Ne-am îngăduit s-o tălmăcim, după puterile noastre şi ale limbii române.

Romantică. Tânăr şi prost eram odinioară / În Bandalayul cel de peste mări,/ Acolo-am îndrăgit o domnişoară, / Frumoasă precum luna de pe cer. // Păr negru, obraz fraged, mânuri reci, / Şi pielea arămie. / „Monezi, i-am zis, ai de la mine douăzeci, /De mi te dai tu mie”. // Icoană tristă, clară, preacurată, / Ți-e teamă s-o atingi. / Şi ea, cu vocea-i blândă, murmurată, / Şopti: „Douăze’-ş’ cinci”.

O lume recognoscibilă

„1984” îşi continuă întruparea în istorie, abia acum făcându-şi plinul. Exegeţi ai operei orwelliene au constatat că 157 de previziuni din acest roman sunt astăzi realităţi banale, cotidiene. O carte ce rămâne a fi un manual de înalte studii politice, care înlesneşte cunoaşterea, dar şi recunoaşterea, universului în care ne ducem zilele. Privită global, acum, după Brexit, lumea are exact configuraţia lumii lui Orwell: Oceania, Eurasia, Asia Orientală. După recentele mişcări şi revoluţii naţionale şi sociale, după „catastrofa geopolitică”, vedem că „pacea este din nou război, că Rusia vrea din nou să fie „cizma care calcă pe faţa umanităţii”, iar „Marele Frate”, V. Putin, rânjeşte de pe afişe şi portrete” (Valeria Novodvorskaya, 2009). Dar nu e vorba numai de Putin. Logica răului este universală şi neînduplecată. Chiar dacă nu există astăzi, ni se spune, lagăre de concentrare şi nu se fac deportări şi exterminări în masă, milioane de dezmoşteniţi îşi părăsesc vetrele în căutarea „libertăţii” şi a „unui trai mai bun”. O libertate egală cu sclavia. „Vectorul geopolitic” îşi schimbă mereu direcţia. Trecutul este mereu „adus la zi”. Războaiele nu încetează nici pentru o zi, iar demonia victoriei cu orice preţ face ravagii. Ba într-o ţară, ba în alta dispar oameni – fie asasinaţi în accidente nelămurite, fie otrăviţi, fie iradiaţi, fie torturaţi în închisori secrete. Maladii necunoscute stârnesc stări de panică, isterizând masele. Lozincile „socialismului englez” se schimbă, rămânând însă aceleaşi. Sloganul  „Stabilitate, Ordine, Bunăstate”, de pildă, poate fi înţeles doar dacă aceste trei cuvinte sunt înlocuite cu antonimele lor. O lume cenuşie, semiflămândă şi prost îmbrăcarâtă, îşi poartă paşii pe drumuri sparte, în încălţări sparte. Seară de seară, milioane de indivizi „informaţi” adorm istoviţi, în căutare de negăsire, cu tabletele şi laptopurile pe piept. Goi pe dinăuntru şi pe dinafară, aceştia pot fi localizaţi şi identificaţi în orice moment. Iar gândurile lor sunt cunoscute: cine furnizează şi controlează conţinuturile controlează şi gândurile.

Scânteierea unui strop de genocid într-o baltă de „democraţie”  congelată, hibridă, trădează natura mortificatoare a noii lumi. Iar dacă împingem şi mai departe aceeaşi logică, viitorul se vede şi mai întunecat. Inteligenţa artificială, progresele în medicină şi  gerontologie, tehnica robotică şi inventarea unor maşini moleculare care vor putea face orice muncă şi capabile să se reclădească din propriile organe uzate vor substitui omul. Nemaifiind necesare, popoare, populaţii vor fi măcinate. Toată această masă organică, plină de suferinţe şi de speranţe, va fi prefăcută în cenuşă. Pământul îl va stăpâni o sectă superselectă, egoistă, constituită din indivizi ce vor atinge vârste matusalemice.

Dar să stăm tari. Nu trăim, desigur, în cea mai bună dintre lumi. Ne aflăm deocamdată într-o cacotopie. Până a ajunge la o kakistopie mai este. Oricum, este loc de şi mai rău. Dacă, până atunci, nu intervine mâna divină!

P.S. Aceste rânduri au fost scrise ca un omagiu adus omului de o cinste personală extremă, genialului scriitor vizionar George Orwell, de la a cărui moarte (21 ian. 1950) s-au împlinit 70 de ani, precum şi cu prilejul aniversării a 70-a de la apariţia (8 iun. 1949) a capodoperei sale, romanul „1984”. (I. N.)

12 cugetări orwelliene

  1. Un popor care alege politicieni corupţi, impostori, hoţi şi trădători nu este victimă, ci complice.
  2. Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru.
  3. Dacă libertatea cuvântului chiar înseamnă ceva, ea este dreptul de a le spune oamenilor ceea ce nu vor să audă.
  4. Scopul unei glume nu este de a degrada fiinţa umană, ci de a ne reaminti că ea este deja degradată.
  5. Nu folosi niciodată o locuţiune străină, un cuvânt ştiinţific sau de jargon, dacă poţi găsi un cuvânt obişnuit echivalent.
  6. Un scriitor scrupulos, pentru fiecare propoziţie pe care o scrie, îşi va pune cel puţin patru întrebări: 1. Ce îmi doresc să comunic? 2. Prin ce cuvinte voi exprima acest lucru? 3. Ce imagine mă poate ajuta să o fac cât mai clar? 4. E această imagine suficient de bună pentru a crea efectul scontat?
  7. Miturile în care credem au tendinţa de a deveni adevărate.
  8. Cu cât o societate se îndepărtează mai mult de adevăr, cu atât mai mult îi va urî pe cei care îl spun.
  9. În general, oamenii vor să fie buni, dar nu prea buni şi nu chiar tot timpul.
  10. A trăi este cel mai rar lucru din lume. Majoritatea oamenilor există. Atâta tot.
  11. Nu înseamnă că esti nebun dacă faci parte dintr-o minoritate, chiar şi o minoritate de un singur om. Există adevăr şi există neadevăr şi, dacă te ţii strâns de adevăr, chiar şi în răspăr cu toată lumea, nu înseamnă că eşti nebun.
  12. La 50 de ani, fiecare îşi are faţa pe care o merită.  

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here