Studii în Țara mea (1)

După apariția pe un site de la Chișinău a articolului „Bursele româneşti pentru Moldova: „prieten” în piele de oaie?” (publicat la 12 februarie 2020 pe noi.md – n.r.), GAZETA de Chișinău a cerut opinia pe marginea acestui text mai multor absolvenți ai unor instituții de învățământ din România, rugându-i să răspundă la două întrebări: De ce ați ales să vă faceți studiile în România? Ce v-au dat studiile făcute în România?

Primul comentariu este al muzicologului și scriitorului Oleg Garaz, stabilit la Cluj-Napoca, România.

Ceea ce este evident după o primă lectură: articolul este foarte sincer, adică nedisimulat, bont, adică brutal, exercițiu de substituire a sensurilor.

Oleg Garaz (poză)

Sunt evidente şi referinţele: separatismul sub umbrela unui aiuritor „moldovenism”, şi autonomismul sub umbrela unei fantome statale precum Republica Moldova, bineînţeles cu năluca pactului criminal veghind atent în spate. Autoarea articolului (o oarecare Cristina Agatu, doar numele şi fără nicio referinţă de ordin profesional) se vrea a fi una „hâtră”, deşi se prezintă drept o manipulatoare, să-i zicem, aservită, deoarece raţionează într-o ignorare totală a oricărei referinţe cultural-istorice legitimatoare de ordin identitar, ca şi cum acestea pur şi simplu nu ar fi existat. Însă şi separatismul şi autonomismul sunt doar de faţadă. Şi dat fiind caracterul explicit antiromânesc al acestui text, alegerea este evidentă ‒ una anacronică şi desuetă în plan politic şi cultural, adică în favoarea unui „unionism” inversat, în „negativ”, de substanţă urss-istă.

Separatism, autonomism, alteritate

Al doilea strat al sensurilor este alteritatea: noi nu suntem ca ei, deşi oricare argument am aborda (cultural, lingvistic, istoric, etno- şi demografic) noi suntem aceiaşi, nu prieteni, nu fraţi, nu rude, ci acelaşi popor care printr-o serie de conjuncturi neîndurătoare este divizat, iar partea estică ‒ anexată şi supusă unei drastice rescrieri identitare.

Pornind de la premise false ‒ separatism, autonomism, alteritate ‒ întreg articolul sucombă într-o serie de falsuri aberante, toate provenind dintr-un simplu „analfabetism” cultural. Şi doar astfel devine posibil un titlu precum „… «prieten» (adică, lup) în piele de oaie?”, iar de aici încolo aberaţiile curg într-un fluviu nestăvilit după cum urmează:

(1) România „fură” tineret din Republica Moldova, cu pretextul (2) de „ajutor filantropic” pentru „fraţii de peste Prut”, (3) din cauza propriilor probleme demografice, adică astupând cu studenţi basarabeni absenţa propriilor studenţi, (4) salvând de la închidere propriile instituţii (5) şi în perspectivă completându-şi astfel populaţia. Şcolarizarea basarabenilor în instituţiile de învăţământ româneşti fiind (după cum o spune preşedintele Dodon) românizare (sic!), iar însăşi ideea unionistă fiind de domeniul Codului Penal (moldovenesc, evident).

Motive reale, nu falsă „filantropie”

Întreg articolul se „bombează” în jurul unor falsuri şi asta fără a spune niciun cuvânt despre diaspora moldovenească în continuă creştere, despre satele părăsite, despre dezastrul economic şi condiţia de subzistenţă mizerabilă a cetăţenilor moldoveni, despre lipsa de perspectivă a absolvenţilor propriilor instituţii autohtone, despre incertitudinea ameninţătoare a zilei de mâine şi despre „transnistrizarea” treptată a spaţiului dintre Prut şi Nistru şi obedienţa explicită a factorilor administrativ-politici faţă de neo-imperialismul rus.

Probabil, mai degrabă acestea ar fi, în mod cert, motivele care îi determină pe tinerii români basarabeni să plece la studii în România, şi nu falsa „filantropie” a unui stat vecin care astfel şi-ar rezolva de pe aiurea problemele interne. Iar a-i lega pe tinerii bursieri români cu contracte şi obligaţii este ceva chiar mai mult decât în celebrul roman orwerllian 1984. Cu atât mai mult cu cât prea puţin probabil ca progeniturile elitei administrativ-politice moldoveneşti să intre sub incidenţa aceloraşi reguli.

GAZETA: De ce aţi decis să mergeţi la studii peste Prut?

În cazul meu particular, plecarea în România a fost una conjuncturală, adică legată de situaţia în propria mea familie. Sincer să fiu, nu am visat să plec şi nici nu am planificat în vreun fel să plec la studii în altă parte. Îmi era suficientă muzicologia pe care o învăţasem de la oameni competenţi atât la Liceul de Muzică „Ştefan Neaga” ‒ muzicologul şi profesorul Loghin Teodor Ţurcanu, cât şi la Conservatorul „Gavriil Musicescu” din Chişinău precum muzicologii Vladimir Veaceslavovici Axionov şi soţia lui, Svetlana Viktorovna Ţirkunova, Nona Ambarţumovna Abramova şi Margarita Alexandrovna Belîh sau Galina Vartanovna Kociarova. Le păstrez cea mai profundă recunoştinţă.

Conjunctura a decis luarea acestei decizii. Despre România nu ştiam mai mult decât se ştia în general. În clasa a cincea descoperisem că nu am nevoie de subtitrarea rusească la proiecţiile de filme româneşti. Producţia cu titlul „Ultimul cartuş” a lui Sergiu Nicolaescu mi-a produs revelaţia, atunci în îndepărtatul 1976, că de fapt, fără a o fi învăţat, ştiu şi limba română (aşa cum opinau prietenii mei ruşi şi evrei). Iar din acel moment a încolţit suspiciunea că în realitate lucrurile stau cu totul altfel în ceea ce priveşte limba, cultura şi istoria, iar în timp aceste „ecouri”, tot mai multe dintr-un trecut aproape şters din memoria colectivă, a produs tot mai multe fisuri în conştiinţa mea pe atunci încă pionieresc-comsomolistă. Curiozitatea faţă de un spaţiu vag intuit drept originar a fost un prim motiv pentru a lua decizia de a pleca.

Corelarea marginalității cu universalismul unei deschideri paneuropene

Un al doilea motiv a fost, probabil, şi nevoia unui alt tip de experienţă care oferea posibilitatea unei comparaţii obiective. Aflat la vârsta unei nevoi acute de referinţe, de „ancore”, de răspunsuri şi certitudini, era şi normal ca plecarea în România s-o percep ca pe o provocare şi ca pe o posibilitate de evaluare a propriilor abilităţi, potenţial şi rezistenţă la nou.

Crescut şi educat într-un învăţământ într-o mare măsură rusificat ‒ cursurile de la Conservatorul chişinăuean fiind toate în rusă (context instituţional în care eu eram considerat a fi naţcadr şi, poate, orientat mai degrabă înspre tradiţia muzicală rurală şi nu înspre probleme ale muzicologiei universale) ‒, posibilitatea de a-mi traduce cunoştinţele în propria mea limbă maternă (!) şi a-mi corela localismul şi marginalitatea (Republica Moldova ca republică urss-istă) cu universalismul unei deschideri paneuropene (spaţiul cultural românesc din care intuiam că făceam parte chiar în pofida anexărilor, pacturilor şi educaţiei instituţionale) am perceput-o până la urmă drept ceva necesar.

Al treilea motiv, propriu oricărui tânăr lansat în căutarea propriei identităţi într-un sens universal, era nevoia de noutate, nevoia de ceva diferit şi chiar, poate, a diferenţei, căutarea unui alt punct referenţial şi a altor conţinuturi, diferite şi ele, însă complementare celor deja asimilate şi asumate.

GAZETA: Ce v-au dat studiile în România?

Într-o mare măsură, aşteptările nu mi-au fost înşelate. Am cunoscut oameni care mi-au devenit modele de excelenţă profesională şi umană ‒ compozitorii Vasile Herman, Pascal Bentoiu şi George Balint, dirijorul Florentin Mihăescu, pianistul Ferdinand Weiss, etnomuzicologul Ioan Haplea şi, nu în ultimul rând, muzicologul Ferenc László, precum şi compozitoarea-muzicolog şi performance-artist Irinel Anghel. Cu toţii au fost şi aşa şi rămân oameni de la care am învăţat meşteşug, anume aşa ‒ meşteşug în cel mai artizanal sens al cuvântului.

Nu ar fi de ignorat, deloc, impactul cu un alt tip de civilizaţie, mentalitate, atitudini, comportamente, care într-un mod activ mi-au „măcinat” rutinele aduse de dincolo de Prut şi au determinat, chiar dacă şi o deloc rapidă, acomodare la tempourile şi ritmurile noului spaţiu. Reformularea a fost una obligatorie pentru eficientizarea asimilării. Şi sunt convins că aşa s-ar fi întâmplat în fiecare spaţiu nou pe care l-aş fi frecventat. Cel puţin, experienţa elveţiană din timpul studiilor doctorale mi-a confirmat-o pe deplin.

Cum poate fi depăşit păgubosul „local-patriotism”

Evident, această „coliziune” în egală măsură lingvistică şi metodologică a determinat, realmente, mutaţii profunde atât în percepţia şi conştientizarea conţinuturilor legate de profesie, cât au oferit şi acel minim necesar pentru a începe formularea unor evaluări comparative, deoarece chiar dacă ştiinţa muzicii deţine o sumă de determinante universale, felul de a parcurge această cale (methodos) ţinea de „genealogia” şi evoluţia organică a gândirii şi practicii muzicale din acel loc concret care a fost şi România, dar şi Clujul postdecembrist.

Cu alte cuvinte, traducerea cunoştinţelor acumulate din rusă în română a fost o experienţă, pot să spun, (hiper)generativă în sensul în care la finalizarea acestei acţiuni mă trezeam nu doar cu acelaşi lucru spus altfel, ci chiar şi cu altceva. Căile poate şi interferau, însă nu erau identice şi anume această deloc infimă diferenţă mi-a „fisurat” în continuare conştiinţa, până la urmă „spintecând-o” şi deschizând-o înspre capacitatea formulării unor noi şi noi sensuri.

Iar concluzia era una evidentă: „finisarea” personalităţii se produce doar prin cât mai multe mutaţii de acest fel ‒ geografice, metodologice, culturale şi, în concluzie, identitare ‒ şi doar astfel poate fi depăşit acel păgubos „local-patriotism” desuet şi contraproductiv care încă funcţionează în Republica Moldova.

Mai mult decât atât, finalizându-mi studiile universitare la Cluj, studiile doctorale le-am parcurs la Bucureşti ‒ o altă faţetă, una importantă, dintre multe altele din care este constituită imaginea cumulativă a ceea ce percepem drept spaţiu cultural românesc.

Şi drept consecinţă a tuturor acestor mutaţii am continuat şi activitatea publicistică pe care o începusem la Chişinău sub îndrumarea Margaritei Alexandrovna Belîh şi pe care în timp o extinsesem la nivelul întregii ţări, ulterior debordând şi în activităţi radio şi tv. De asemenea, pornind de la problemele din câmpul activităţii profesionale, am iniţiat scrierea unor monografii în care mi-am formulat şi publicat propriile idei privind ştiinţa muzicologiei.