Amintiri din ultimul război

În ajunul aniversării a 28-a din ziua declanșării Războiului de pe Nistru, Vladimir Untilă, unul dintre combatanții care făceau parte din trupele speciale, rememorează acele evenimente și locuri

Vladimir Untilă este unul dintre mulţii luptători care în primăvara anului 1992 a sărit cu arma în mână în apărarea integrităţii şi independenţei Republicii Moldova. Avea 28 de ani pe atunci şi n-a pus nici o clipă la îndoială faptul că trebuie să plece la război, iar războiul, după cum afirmă el, nu este o joacă de copii. Şi-a lăsat soţia şi fetiţa de numai cinci anişori acasă şi a plecat în seara de 6 martie să se înroleze într-un grup special de cercetare și de contracarare a diversiunilor, el având deprinderile necesare încă din armata pe care o făcuse „la ruşi”.

„În prima seară, ne-au dus la Puhăceni, unde am stat în tabără vreo două zile. Chiar în a doua noapte am aruncat în aer staţia de radio „Maiak” care nu mai contenea să spună minciuni şi să dezinformeze populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului. Grupul nostru, „Dacii”, era constituit din vreo 20 de bărbaţi, toţi unul ca unul, şi chiar din această primă misiune am înţeles că am pe cine mă bizui şi că le vom da multă bătaie de cap celor care îşi doreau să ne îngenuncheze şi să-şi bată joc de tot ce avem noi mai sfânt”, ne spune combatantul, după care ne dă o informaţie şi despre alte grupuri de luptători care mai erau prin împrejurimi: „Lăutarii”, „Pantera”, „Negrii”, „Vector”, „Scorpionii” şi altele.

„Dacii”, 20 de bărbaţi, toţi unul ca unul

Din cele relatate de Vladimir, bine informat de altfel, pe toate platourile de luptă cu gardiştii şi mercenarii veniţi şi din cele mai îndepărtate colţuri ale Rusiei, erau cam vreo 400 de luptători, împreună cu „burunducii”, tineri din localităţile unde se desfăşurau luptele. Aceștia din urmă erau buni luptători şi foarte bune călăuze şi, pe parcurs, împreună cu militarii bine antrenaţi, apăreau unde nici nu se aşteptau duşmanii, iar faptul că îi luau prin surprindere le asigura succesul operaţiunii.

Se întâmpla ca aceşti tineri eroi să pună la cale şi vreo „năzbâtie” de-a lor, despre care auzeau trupele regulate mai pe urmă şi se informau doar. Şi când te gândeşti că unii dintre ei aveau doar câte 15-16 ani şi plecau la luptă, pentru că vedeau ce se întâmplă cu adevărat…

„Ca lunetist, făceam parte dintr-un grup mai mic, de 5-6 oameni, şi mergeam uneori, în toiul nopţii, şi până în spatele frontului duşman. Poliţia stătea în tranşee, iar grupurile „operative” nu stăteau pe loc. Băgam frica în gardiştii şi cazacii care nu se aşteptau să fie atacaţi când mai moţăiau şi ei sau când le era somnul mai dulce. Şi aceștia aveau grupuri speciale cu care se întâmpla să ne întâlnim, dar, pentru că aveau aceeaşi şcoală de antrenament sovietic, ca şi noi, de altfel, le cunoşteam tactica şi ieşeam uşor din situaţie. Apropo, din cei cam vreo 400 de luptători, despre care vă ziceam că bântuiau poziţiile duşmanului, au murit în lupte doar 11. Ne-am păzit unii pe alţii şi am făcut tot posibilul să rămânem în viaţă, iar când ne întâlnim şi acum, la 2 martie, bunăoară, nu ne este ruşine să ne privim în ochi…”, zice Vladimir.

„Ne-am păzit unii pe alţii ca să rămânem în viaţă”

Îl întreb pe Vladimir dacă i s-a întâmplat vreodată să rămână fără muniţie, el şi camarazii săi de arme, şi acesta îmi povesteşte un caz ieşit din comun, o întâmplare care o să vă convingă că merita şi o distincţie aparte, poate chiar un ordin, încă în timpul războiului la care a participat:

„Grupul lui Ion Leaşcenco nimerise în încercuire la Chiţcani şi nu mai ştiam de ei nimic. Nu ştiam nici dacă sunt în viaţă şi am încercat ultima soluţie care ne-a venit în minte. Am încărcat în maşinuţa părintelui din Chircăieşti, pe sub banchete, o ladă de grenade şi, cât a fost posibil, cartuşe, pentru că prima noastră bănuială era că li s-a terminat muniţia şi că stau dosiţi pe undeva prin grădinile oamenilor. Am urcat împreună cu faţa bisericească, el – la volan, eu – alături, şi ne-am pornit, cu voia Domnului, spre camarazii noştri pe care ne doream să-i mai găsim în viaţă.

N-a trecut mult timp până să apară în faţa noastră, la o depărtare de vreun kilometru, punctul de control al gardiştilor. Părintele, speriat, mi-a spus că ar fi mai bine să ne întoarcem rapid, că are doi copii mici acasă şi nevastă tânără. Las’ , părinte, i-am zis, că am lăsat şi eu o fetiţă mică acasă şi nici nevastă-mea nu-i bătrână. Pe lângă barba care îmi crescuse între timp, mi-am pus tichia părintelui pe cap şi mi-am pregătit o grenadă, pentru orice eventualitate, cum s-ar spune.

Alt armament nu aveam, pentru că aşa ne gândisem noi: suntem doi preoţi care ne ducem la mănăstirea Chiţcani. Am avut noroc că gardiştii ne-au crezut. Am ajuns cu bine la Chiţcani, unde, după nişte semnale ştiute din timp, i-am scos de prin ascunzişuri pe ortacii noştri cărora le-am lăsat „comoara” adusă. La întoarcere, gardiştii nu ne-au mai verificat, iar, peste puţin timp, într-o luptă inegală, bineînţeles, au ieşit din încercuire toţi cei din grupul lui Leaşcenco. N-a murit niciunul şi asta ne-a bucurat cel mai mult.”

Cum a devenit „părinte”

După mai multe operaţiuni pe platoul Chiţcani, detaşamentul „Dacii” din care făcea parte „părintele”, căci aşa l-au numit camarazii pe Vladimir după aceea şi aşa îl numesc până în prezent, a trecut pe platoul Cocieri. „Părintele” îşi aminteşte cu lux de amănunte întâmplări şi adevărate tragedii care s-au petrecut sub ochii săi sau pe care le ştie din auzite, pentru că la război se aude repede totul… Îmi spune că cel mai mic „burunduc” avea doar 14 ani şi că mama şi tata nu l-au putut opri să nu plece la luptă! Unul dintre „burunduci”, auzind că gardiştii stau la el în casă şi îi schingiuiesc părinţii, a vrut să se strecoare, ca să-i salveze, dar a fost împuşcat în ochii lor, pentru că era aşteptat şi i se întinsese o cursă… Îmi mai spune că în noaptea Sfintelor Paşti, din informaţiile pe care le deţineau, gardiştii aveau de gând să pregătească „duminici roşii”, adevărate băi de sânge în câteva biserici moldoveneşti. Intervenţia „dacilor” şi a „vectorilor”, a zădărnicit planul diabolic al celor care puseseră la cale această odioasă crimă.

Despre unele din ambuscadele în care mai nimereau luptătorii noştri zice că au fost adevărate trădări, mai ales atunci când acţiunile erau coordonate cu „Centrul”. Îşi aminteşte de grupul lui Filip Lupaşcu, încercuit şi distrus în întregime de gardişti, după ce aceştia din urmă au primit informaţia cuvenită. Îmi vorbeşte despre faptul că în incursiunile lor pe teritoriul controlat de gardişti au luat de vreo câteva ori „limbi”, ofiţeri pe care îi predau autorităţilor noastre şi care, după aceea, puteau fi văzuţi liberi, la o bere, în Chişinău…

„Numai să nu se umble la adevărul istoric”

„Niciunul din cei cinci ofiţeri care au pus mâna pe Smirnov în Ucraina şi l-au adus la Chişinău nu a rămas în viaţă. Unul dintre ei, Valeriu Slobozenco, a fost împuşcat după încetarea focului din ambele părţi, după încheierea armistiţiului. Printre noi, combatanţii, se vorbea că nu-i treabă curată şi că şi comandantul Anton Gămurari, la Tighina, nu ar fi fost rănit din direcţia gardiştilor. Să dea Domnul să fie doar nişte bănuieli ale noastre, dar dacă nu-i aşa?”, se întreabă cu tristeţe „părintele”.

După 28 de ani de la acest război, în care, după părerea sa, am luptat cu armata rusească, „părintele” îşi aminteşte cu duioşie de țărăncile noastre care îi serveau pe combatanţi cu pâine de casă şi bucate calde aduse în tranșee, de oamenii care se mobilizaseră, dar nu uită să spună un cuvânt „de bine” şi despre guvernanţii de atunci şi până mai încoace care se fac a uita de grijile şi nevoile celor care şi-au pus viaţa în pericol şi şi-au distrus sănătatea. Are o pensie de invaliditate de o mie de lei, se descurcă cum poate, dar nu-şi pierde optimismul.

„Guvernul care a uitat de noi, cei din trupele speciale, timp de 24 de ani, pentru că SIS-ul a transmis dosarele noastre la Centrul Militar, iar ele de acolo au dispărut, ne-a repus până la urmă în drepturi. Am format o asociaţie obştească a noastră şi ni le apărăm. În memoria celor căzuţi s-a înălţat un monument în curtea internă a SIS-ului republican. Nu primim nici un fel de indemnizaţii, nu avem adausuri la pensii, dar sperăm că situaţia se va schimba. Totul se poate schimba, numai să nu se umble la adevărul istoric. Ministrul de externe Ciocoi, pentru declaraţiile aberante pe care le-a făcut, spunând că Rusia a fost şi este o forţă de pacificatori „la Nistru, la mărgioară”, ar fi trebuit demult să-şi dea demisia. Nici Dodon nu e mai breaz şi să nu vă miraţi dacă combatanţii o să-i fluiere la 2 martie”, susține Vladimir Untilă.

Ajutoarele nu ajung la cei mai chinuiţi

„Altceva e că nu suntem prea uniţi. Avem peste 20 de asociaţii obşteşti ale veteranilor războiului din 1992 şi toate trag la turta lor. Ajutoarele care li se acordă nu ajung la cei mai chinuiţi, adică la invalizi, în primul rând. Probabil că şi puterea a fost şi este interesată să ne menţină dispersaţi, altfel am deveni o forţă serioasă de care ar trebui să se ţină cont”, adaugă „părintele”.

Soţia „părintelui” e născută în Siberia din părinţi deportaţi, vorbeşte însă o română perfectă şi este sprijinul de nădejde al lui Vladimir. În căsuţa lor de la Buiucani domneşte pacea şi liniştea de care au nevoie două suflete care se înţeleg de minune şi datorită suferinţelor prin care au trecut. Cum să nu te bucuri că există asemenea oameni şi cum să nu le doreşti să se bucure de viaţă cât mai mult timp, căci, orice s-ar spune, viaţa e frumoasă cu toate greutăţile ei?

Ne-am despărţit şi ne-am promis unul altuia să ne vedem duminică, 2 martie, la monumentul „Maica îndurerată”, pentru a cinsti memoria celor care, cu 28 de ani în urmă, tineri fiind, au plecat într-o lume mai dreaptă.