Politica mare şi politica mică sau Un ziar incorect politic  

Există o politică mică, a casei, a familiei, cu legile şi priorităţile sale, precum există şi politica mare, despre care ni se vorbeşte zilnic la televizor. Politica mică are [aceleaşi] structuri, autoritare sau democratice, stabilind relaţiile în interiorul familiei, dar şi liantul social cu lumea din afară: cu satul/ oraşul, cu ţara şi naţiunea, cu alte ţări, naţiuni, comunităţi.

Când părinţii îţi spun să fii în rând cu lumea, nu au în vedere să trăieşti neapărat după obiceiurile „lumii mari”, să fii ca nemţii sau ca americanii. Ei au în vedere să fii, mai întâi, în rând cu lumea (bună) din sat, să nu faci de ruşine familia. Şi chiar dacă nu etalează de fiecare dată acest lucru, familia se mândreşte când un copil mai răsărit ajunge să fie stimat ca un om mare. Ne mândrim cu ai noştri când sunt stimaţi în lumea mică sau în lumea mare. Şi ne este ruşine de rudele care ne fac de râs.

Sigur că ne-ar plăcea ca lumea să ne cunoască numai după modelele bune. Eşti din Moldova? A, ştim, am auzit: Eugeniu Coşeriu, Maria Bieşu, Lewis Milestone, Eugen Doga, Emil Loteanu, Radu Poclitaru – cam asta vrem să auzim la o întâlnire cu străinii. Dar ştiţi voi, moldovenii, că la Chişinău s-au născut Lia Manoliu şi Alexei Şciusev, iar la Orhei Stela Popescu? Dar de bălţenii Mihai Volontir şi Colea Răutu aţi auzit? Ne-ar flata un străin care ne-ar aminti că Anton Rubinstein s-a născut pe malul Nistrului, că galeristul Marat Ghelman e din Chişinău (taică-său, dramaturgul Aleksandr Ghelman, e de la Donduşeni, precum Kira Muratova, de la Soroca), că Ilia Mecinikov ar fi un descendent al lui Milescu-Spătaru, iar Serghei Rahmaninov are ascendenţă moldovenească certă. Poate că şi faima moldovenilor de buni constructori sau buni pentru lucru de menaj merită contabilizată?

Dar dacă asocierile străinilor la auzul cuvântului Moldova sunt altele? A, Moldova, va întreba vecinul din stânga, voi, cei mai săraci din Europa? Cum se trăieşte într-o ţară atât de săracă? A, Moldova, ştiu, va zice celălalt vecin, din dreapta: miliardul furat, laundromat-ul… Pentru cei care monitorizează catastrofele, Moldova se va asocia cu scufundarea navei Costa Concordia (prietenii ştiu de ce) sau cu (tocmai am ascultat ştirile de la France 24) Moldova și cele cca trei mii de tone ucigaşe de nitrat de amoniu, aduse la Beirut sub pavilion moldovenesc.

Ce ar mai fi Moldova pentru străini? Un preşedinte care nu doar pentru oponenţii săi, ci şi pentru protectorii săi străini sau jurnaliştii ruşi (deci pentru telespectatorii din Rusia), e un personaj al bancurilor sarcastice. Şi noi, alături de el, deoarece ne reprezintă! El ne este boseakul familiei, scăpat în lume, să-l vadă satul şi satele, statul şi statele…

Citesc pe reţele mesajul unui ins supărat pe GAZETA de Chişinău. Motivul? Un articol („Alegătorul lui Dodon”) în care Victoria Popa scrie despre un trântor incurabil, de la care a fugit soţia cu copiii, care face de ruşine satul şi… îşi pune nădejdea în Igor Dodon. Dar şi un editorial de-al meu, în care eu l-aş fi numit pe preşedintele ţării „maimuţă”. Adică ambii am fi incorecţi politic.

Mi-am recitit textul, să văd unde am aplicat eu teoria lui Darwin pe dos. Ei, bine, nu e nicio maimuţă acolo, e vorba de maimuţărie! O activitate pur-umană (maimuţele nu se maimuţăresc!), numită şi mimetism. Iar în parabola lui Jean-Claude Carrière pe care o citez în final mai curând ar fi trebuit să se recunoască personajul Victoriei Popa. Şi noi, toţi.

Am de spus ceva în legătură cu acest personaj. Obişnuiţi să-i jelim pe cei bătuţi de soartă, din inerţie, ni se face milă inclusiv de cei care speculează sentimentul. „Socialismul dezvoltat” a educat o clasă întreagă de paraziţi. Răsfăţaţi şi toleraţi, azi aceştia devin o povară pentru comunitate. Să le acorzi lor sprijin în defavoarea bolnavilor, a persoanelor cu dizabilităţi, a copiilor şi bătrânilor neajutoraţi înseamnă să perpetuezi egalitarismul, care în ultimă consecinţă îi va motiva pe toţi să cerşească în loc să muncească. Mila fără discernământ ne va trage pe toţi în mlaştină. Bravo, Victoria, pentru curajul de a aborda acest subiect deloc simplu.

Mijloacele de informare şi-au făcut o religie din a cocheta cu politicienii şi cu poporul, de a-i măguli pe aleşi şi a-i milui pe alegători, de a vorbi în termeni patetici despre poporul simplu şi despre vacile sacre ale politicii. Pentru limpezirea apelor propun ziarului un slogan (dacă cei care îl gestionează sunt de acord): Gazeta de Chişinău, ziarul onest, incorect politic, care nu cochetează nici cu politicienii, nici cu poporul.