Război în Ucraina// Salvarea altor oameni îl ajută să găsească sensul vieții

Îmi este greu să suport propaganda Kremlinului, deoarece îmi provoacă o stare insuportabilă, dar, dintr-o obișnuință masochistă, înrădăcinată încă în perioada sovietică, stau adesea și ascult ce transmite „înaltul for”, lucru după care mă apucă groaza, căci văd prin ce metamorfoză trec mulți dintre ruși. Oamenii, influențați de propagandă și dezinformare, devin de nerecunoscut, transformându-se în niște zombi însetați de sânge, care au pierdut tot ce au avut în ei omenesc. Nici copiii nu sunt lăsați în pace, de mici fiind implicați în politica de război, manipulați și otrăviți spiritual prin diferite metode, cum ar fi, de exemplu, „discuțiile despre lucruri importante” din școli (razgovor o vajnom) și muștruluiala în Yunarmya, Armata tinerilor. Aceste metode de manipulare a copiilor nu se deosebesc de cele naziste din Hitlerjugend, Tineretul hitlerist.  

 Pe parcursul escaladării conflictului cu întreaga lume democratică și continuării războiului devastator și sângeros din Ucraina, Rusia nu-și mai ascunde cusurul fascist, propagând ură, aprinzând noi conflicte și amenințând în stânga și în dreapta, dorindu-și să fie lăsată să se răfuiască cu Ucraina apoi, ușor, să înghită celelalte țări mai mici din estul Europei, urmând Caucazul, apoi și Asia mijlocie, pentru a-și reface imperiul pierdut.

 Rusia și Ucraina se îndepărtează radical una de alta, așezându-se la poluri extrem opuse: Rusia întruchiparea răului, Ucraina, o oglindă a binelui și civilizației.

 Rămân însă, pur și simplu, fascinat de evoluția societății civile din Ucraina. Tragedia și încercările prin care trece aceasta națiune, suferințele teribile i-au făcut pe ucraineni să înțeleagă că neînțelegerile și divergențele din țara lor, până la invazia Rusiei, au fost doar jocuri de copii. Cu toate că mulți ucraineni intuiau atacul Rusiei, nimeni nu a putut să-și imagineze agresiunea mișelească și ticăloșenia acțiunilor ce au urmat, cruzimea față de ucraineni depășind orice imaginație.

 După tot ce am văzut în Ucraina, puteam să-mi imaginez că ucrainenii pot deveni o națiune înrăită, desperată, poate chiar și îngenuncheată, dar nu, ucrainenii, în ciuda calvarului continuu, se bucură de fiecare zi, își zâmbesc, se ajută și se încurajează reciproc. Este de-a dreptul fascinant!

 În cele ce urmează, vreau să vă propun o serie de materiale din care veți afla despre noblețea și bunătatea oamenilor din nemijlocita apropiere de linia frontului. Este imposibil să vă povestesc despre toți oamenii întâlniți, dar vă propun istoriile câtorva persoane care m-au impresionat în mod deosebit. Astăzi voi discuta cu Oleg, un om care m-a făcut să trăiesc pe viu experiențele sale în misiuni riscante de evacuare și salvare. Din motive de securitate, denumirile localităților sunt schimbate, iar numele eroilor mei nu sunt date complet.  

Andrei Cepraga:  Oleg, povestește-mi despre operațiunile tale de evacuare și salvare. De unde au început?

Oleg: Totul a început pe 24 februarie 2022. Înainte de război eram un simplu taximetrist. Am întâlnit războiul la serviciu, atunci tocmai au lovit în aeroport și primele mele gânduri au fost: „Probabil că ceva a explodat, ceva a mers prost”. Colegii plecau, doar  eu stăteam în mașină fără radio și fără știri. Apoi am plecat ,oricum. Am ajuns acasă și soția mi-a spus: „Cred că războiul a început”. Îi zic: „Ce război”!? Fiica mai mare era la școală, iar cea mai mică, la grădiniță. La ora două, profesorul a sunat: „Ia copilul, pentru că agresiunea rusă a început, s-a pornit războiul.” Apoi am stat acasă, dar tot mă gândeam: „Ce să fac? Trebuie să merg undeva.” Ei bine, m-am urcat în mașină și am plecat, am ajuns la secția de apărare. Mi-au propus să fac ceva mai special, așa am început să evacuez lumea aflată în pericol. De atunci m-am implicat în evacuare, cazare, rezolvarea problemelor persoanelor strămutate. Am făcut o mulțime de lucruri diferite, încercând să ajut cu tot ce este posibil. La început, eu și soția mea am primit oameni și în apartamentul nostru, până când le găseam o locuință sau până când aceștia plecau mai departe. Mulți dintre prietenii mei au plecat pe front, pe mine m-au convins să mai rămân, pentru că eram foarte bun șofer. A început să-mi placă această activitate, am simțit o satisfacție sufletească deosebită și mare bucurie pentru că eram și eu implicat în salvarea oamenilor. Nu contează dacă este un câine, o pisică, un copil sau un adult. Toți sunt suflete vii și au un drept egal la viață și nimeni nu le-o poate lua. Și dacă cineva este în pericol și are nevoie de ajutorul meu, atunci trebuie să mă grăbesc. Principalul lucru este să nu te oprești, să mergi înainte până se termină acest război blestemat.

Ce mă stimulează cel mai mult? Copiii – pentru că vreau ca toți copiii (și ai mei tot) să nu vadă acest rău, aceste lucruri groaznice care ni se întâmplă. Dar, din păcate, ei văd și aud, sunt îngroziți și înțeleg ce zboară deasupra noastră, ce distruge și ucide. Nu am vrut vreodată  să treacă urmașii noștri prin asta, pentru că îi schilodește sufletește, pentru toată viața.  Ei văd, înțeleg totul și sunt stăpâniți de groază. Chiar și hamsterul care locuiește cu noi deja înțelege totul.

A.C.:  După cum am observat din istorisirile tale, ai început cu mașinile tale, am văzut una dintre ele în parcare. Mașina este încă „în viață”, dar are multe urme de schije pe ea. Acum conduci ambulanțe și ai trei în dotare, de fapt, doar una este în mișcare, celelalte sunt pe butuci, una străpunsă de schije, iar alta ciuruită de gloanțe. Cum ai obținut aceste mașini, de unde sunt?

Oleg:  Organizația cu care lucrez în prezent a auzit că există un „țicnit excentric” care cunoaște toate drumurile și mi-a propus să cooperăm. Sunt un mare iubitor de libertate și nu-mi place să mi se spună ce să fac, dar a existat o frază cheie care m-a subjugat cu adevărat.

A.C.: Care este fraza aceasta?

Oleg:  „Sunt copii, sunt oameni”!

M-am gândit: „Îmi voi repara și mașinile mele deja „ucise”. Au suferit foarte mult din cauza curselor mele pe drumuri distruse de bombardamente”. Drept urmare, nu mi-am mai reparat propriile mașini, ci chiar le-am distrus de tot, pentru că, dacă era necesar, și ale mele erau exploatate la modul extrem.

Acum, echipa noastră mică a devenit ca o familie. Uneori îmi spun: „Oleg, nu uita de siguranță”! Am observat că am devenit genul de persoană care poate intra rapid cu o mașină cu ușile deschise într-o casă cuprinsă de  flăcări, ca să ia persoana aflată  în pericol și să o tulească de acolo cât mai repede.

Uneori îmi dau seama că frica mea dispare. Și simt doar adrenalina din sânge. Acum îmi amintesc cel mai grozav bombardament sub care am fost. De fapt, toate bombardamentele sunt groaznice, fiecare în felul său. Dar cel în care mi-am dat seama că în orice secundă pot dispărea pentru totdeauna, pur și simplu, a fost în noiembrie anul trecut. Atunci explodau grenadele în apropiere și mi-am dat seama că aveam o șansă doar dacă apăsam pedala de accelerație până în podea, altfel mă lovea în orice clipă și mă ucidea. Atunci am simțit suflarea rece a morții pe care încă mi-o amintesc. M-am speriat, deși, din anumite motive, nu mi-a fost frică deloc când au împușcat în mine din Kalașnikov. Și așa, în acel moment groaznic, m-a chinuit gândul că voi fi sfâșiat în bucățele și că pur și simplu voi fi dat dispărut, nimeni nu mă va mai vedea, nici măcar mort. Atunci am fost „prins” de un șrapnel, dar nici măcar nu am înțeles imediat. Când am ajuns la destinație, m-am întors fără pauză la Berislav. Tot atunci o bomba FAB-500 a explodat în fața noastră. De acolo am luat oameni și i-am dus la Kiev. Eram deja a treia zi fără odihnă, iar corpul meu era susținut de adrenalină și de sentimentul de autoconservare; capul îmi era limpede, deși mă durea. Am venit de la Kiev la Dnepr, dar ultimii kilometri au fost grei, m-am simțit rău, însă m-am ținut cumva. La spital, am aflat că am o schijă în cap și comoție, iar cel mai recent diagnostic spunea că am și tulburare de stres post-traumatic (PTSD). Tratamentul a durat o lună. Medicii au fost foarte atenți cu mine, ceea ce m-a ajutat să mă recuperez rapid.

Sindromul de stres post-traumatic m-a mai reținut, dar simțeam o neliniște, nu puteam să stau locului. Cât am lipsit și nu am fost în „expediții” am avut simptome de sevraj. Vezi că există cerere, că oamenii au nevoie de ajutorul tău, dar nu poți face nimic pentru că nu știi cum te vei comporta cu dezorientarea ta în spațiu și lipsa de concentrare. Dacă merge așa, mă voi prăpădi pe mine și îi voi duce la pierzanie și pe cei care mi-au încredințat viața…

A.C.: Am observat că toți cei pe care i-ați salvat, despre care am auzit sau i-am întâlnit, sunt din locuri diferite. Care este geografia operațiunilor tale?

Oleg:  Probabil, tot frontul. Izyum, Kupyansk, Avdeevka, Gorlovka, Konstantinovka, Herson, Berislav, la începutul războiului chiar și Mariupol. Mulți oameni au fost scoși din Bahmut, a fost greu acolo. Oamenii au fost scoși din direcția Soledar, Kurakhovo și din alte localități.

A.C.: Care este cel mai important lucru în evacuarea oamenilor și salvarea copiilor?

Oleg:  Cel mai greu lucru în munca noastră este logistica. De asemenea, pentru că, așa cum se întâmplă adesea, mulți oamenii nu au nicio legătură telefonică. Și, după cum ați observat deja, ne pregătim foarte minuțios pentru evacuare. Începerea unei operații este, de asemenea, dificilă. Trebuie să monitorizăm constant situația, toate schimbările, rapoartele. De obicei, nemijlocit pentru evacuări, avem foarte puțin timp, trebuie să acționăm rapid înainte ca inamicul să ne observe, sau vreun colaborator să ne trădeze poziția sau să ne depisteze vreo dronă. Totul trebuie făcut rapid, altfel doar gonești mașina, ca să părăsești urgent această poziție. De obicei, dacă există o legătură, ne coordonăm minut cu minut acțiunea cu oamenii noștri, iar când ajungem îi urcăm în mașină și ieșim imediat la drum. Un exemplu în acest sens: ultima călătorie la care ai participat și tu. Lovitura posibilă cu Grad era vizibilă în oglinda retrovizoare. Sunt sigur că ne urmărea o dronă, altfel nu puteau atât de operativi să fie. Dar ne-am dovedit a fi mai iuți decât artileriștii ruși. După o astfel de călătorie, ești epuizat de oboseală, pentru că te simți mereu ca pe arcuri, în tensiune.

Cele mai dificile deplasări le facem în regiunile Donețk și Zaporojie, pentru că nu știi de unde, când și unde vor lovi. Uneori trebuie să schimb rutele, să abandonez planul și să mă bazez pe intuiție. Armata ne ajută cu informații și datorită ei multe operațiuni complexe au succes. Alteori nu putem ajunge acolo din cauza bombardamentelor intense, se întâmplă că numai cu ajutorul armatei îi putem salva pe acești nefericiți.

Desigur, toți ne ajută, atât autoritățile civile, cât și militarii – toată lumea este bucuroasă să ne vadă. Sunt foarte fericit când, după o operație complexă, copiii, adulții și animalele sunt salvate și se află în siguranță. Acest lucru mă face foarte fericit.

A.C.:  Ce poți spune despre echipa ta?

Oleg: Aceștia sunt oameni speciali. Pe Svetlana eu o numesc „mama”. O persoană minunată, a lucrat într-o maternitate înainte de război. Acum tratează militarii, îi pune pe picioare după ce au fost răniți și, când are zile libere, lucrează cu mine. Irina, este o tânără curajoasă, eu îi spun „fiica mea”, lucrează la salvare, dar și ea, în zilele libere, e cu mine. Eugen este un tânăr refugiat din Mariupol. A scăpat, dar și-a pierdut familia și acum merge cu mine în operațiuni. Salvarea altor oameni îl ajută să găsească un sens sigur al vieții după pierderile teribile pe care le-au avut.

A.C.: Sunt foarte mulțumit de conversația noastră, dar mai am ceva de zis. Mi-ai spus o poveste inedită despre tine, povestea unui bărbat care și-a trăit viața liniștit, cu casă, soție și copii, iar acum și-a asumat o povară destul de grea, dar foarte nobilă. Ce ne poți spune despre asta?

Oleg: Doamne, e multă muncă! Chiar și după o evacuare reușită, mai sunt multe de făcut. În primul rând, ducem oamenii la spital, efectuăm controlul, unii trebuie să fie tratați. Pentru toți trebuie să găsim locuințe. De obicei, căutăm locuințe din timp, suntem mai mulți implicați și toți încearcă să ajute cu ce pot. Nenorocirea ne-a unit, am devenit oameni mai buni, toată lumea ajută, avem grijă unii de alții.

Am întâlnit odată un om foarte evlavios care mi-a spus: „Oleg, știi de ce ești atât de norocos, în ciuda faptului că te expui adesea la pericole?! Toți oamenii au propriii lor îngeri păzitori, și, după ce ai ajutat la salvarea atâtor persoane, îngerii lor te ocrotesc și pe tine, iar tu i-ai salvat pe mulți. Acum ești înconjurat de toți îngerii care te păzesc, așa că ești protejat de toate necazurile.

Intuiția mea îmi spune că acești îngeri păzitori mă păzesc și mă salvează de la moarte.

Pentru conformitate: Andrei CEPRAGA