Zile și munci

Un interviu cu academicianul Mihai Cimpoi, la împlinirea vârstei de 80 de ani. Merituosul istoric și critic literar, filozof al culturii, răspunde la întrebările unor autori ai „Gazetei de Chișinău”

Când aduce blonda Liză

Socoteala unei vedre,

Universul cristaliză

Hexacontetraedre!

Cristalografie, Mihai Eminescu

– Sunteți membru de onoare al Academiei Române, membru titular al AȘM, membru al Uniunii Scriitorilor din România, sunteți și membru al PEN-clubului, dar nu mai sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, după ce ați condus-o 20 de ani. De ce? (r.m.)

Înțeleg substratul ironic al acestei întrebări. Precizez că nu am părăsit Uniunea Scriitorilor nici atunci când am constatat că se fac fărădelegi, nici când am fost tratat cu necolegialitate, rea-voință și râvnă de a fi debarcat (un coleg incomod, pe care l-am angajat cu o sinecură, îmi spunea insidios că trebuie să-mi dau imediat demisia din postul de președinte, pe care de altfel l-am onorat – sper – în modul cel mai serios și cu o prezență la lucru la ora 12 și cu activități aproape în fiecare seară).

– Câte vârste poate avea un bărbat longeviv și la care dintre ele credeți că ați ajuns? (g.b.)

Există, cred, o singură vârstă: cea luată drept a treia, fiind de fapt bătrânețea (s-o numim cu adevăratul ei nume, ce mai…). Vă mărturisesc – și vă rog să-mi dați dreptate – că este nespus de greu să fii „bătrân”, căci trebuie să fii înțelept, să ai o minte matură (astea le și cer filozofii) și auzi cu plăcere când ți se spune „bătrâne” și să te mai prefaci că „bătrânețea” nu este o boală, precum afirmă cel mai titrat retor Cicero.

– Aveți dușmani? Dacă da, atunci cum vă împăcați cu ei și cum faceți că lumea nu vă vede niciodată supărat? Credeți că buna dispoziție, liniștea sufletească, iertarea sunt niște condiții necesare unei vieți echilibrate, deci îndelungate? (g.b.)

Cum să n-ai dușmani și cum să te împaci cu ei? Dușmanii îți sunt dați, prietenii trebuie să ți-i faci. Chiar dacă nu sunt niște dușmani declarați (aceștia sunt de preferat celor ascunși, mascați), cu intuiția mea sigură îi bănuiesc. I-am cerut, atunci când eram deputat, ministrului securității Anatol Plugaru dosarul meu de la KGB. „Nu vă sfătuiesc să-l vedeți, mi-a răspuns, căci v-au turnat și prietenii, ceea ce o să vă întristeze în mod deosebit”. Nu am luat dosarul, lăsându-i nedeconspirați atât pe dușmani, cât și pe prieteni, care m-au lăsat toți când am ajuns la nevoie. În acest mod mi-am asigurat o viață echilibrată…

– În ce măsură a fost, este valabil îndemnul anticilor „cunoaște-te pe tine însuți” pentru academicianul Mihai Cimpoi? (g.b.)

A te cunoaște pe tine însuți este mai greu decât a cunoaște lumea. Dar ambele moduri epistemice trebuie reunite într-o singură pasiune de cunoaștere, care este blazonul de noblețe al oricărui om de cultură.

– Spiritul critic s-a cam estompat la noi în ultimii ani, riscând să devină un fel de element de decor, în loc de a fi piatră de temelie pentru cultura noastră. Dan C. Mihăilescu enumera cauzele acestui fenomen într-un interviu cu Valentina Tăzlăuanu: „Scriitorii au fost dintotdeauna la noi și oameni politici, și dascăli, și factori administrativi, traducători și diplomați, și-au dat opera la o parte în favoarea gazetăriei, a implicării civice și a activismului politic. Toate acestea au vătuit spiritul critic, l-au îndulcit, escamotat, deturnat. Cum știm, la noi în istorie nu e niciodată momentul să critici, de vreme ce critica se confundă mereu cu distrucția, cu destrămarea. Or, cum noi avem mereu de reconstruit ceva, mereu de luat de la capăt totul, evident că «nu-i momentul», nu-i vreme de critică și de rafinamente «când noi n-avem ce pune pe masă»”. Cam în aceeași cheie se exprima Eugen Lungu: „Ierarhiile, întreținute vijelios de presă, nu au neapărat și o bază valorică. Valoarea e înlocuită de multe ori de condiția de «bărbat al neamului». Într-adevăr, unii literați au merite mari în afirmarea conștiinței naționale, ceea ce însă nu-i face mai talentați. Poate că ar trebui să le ridicăm monumente ca eroi ai neamului, dar să nu le supralicităm prestația literară. Căci producem o adevărată confuzie în capul cititorului inocent”. Să însemne asta, domnule academician (de vreme ce tot avem mereu ceva „de construit”, „de afirmat”, „de apărat”), că am trimis spiritul critic la plimbare? (m.v.c.)

Sunt adeptul lui Aristarch, nu al lui Zoil. Am căutat tot timpul „să construiesc” (nu să demolez), „să afirm” (nu să neg cu orice preț), „să apăr” (nu să atac și să desființez). Valoarea adevărată a unui scriitor e cea literară. Oricum, trebuie să ținem cont și de condiția necesară de Om al Cetății, pe care e chemat s-o aibă scriitorul basarabean. Cât privește spiritul critic, acesta a slăbit și din cauza că mulți autori își editează cărțile și le însoțesc cu referințe elogioase, așa cum concep ei lucrurile. Există, însă, și o altă problemă: cea a înfloririi spiritului cârtitor, disprețuitor, „momotic” (de la zeulețul bârfelii Momos, alungat de pe Olimp) – racilă a unei societăți caragialești dusă la extrem.

– Au trecut ceva ani de la ultima ediție a Istoriei deschise… Ce s-a schimbat între timp în literatura română din Basarabia? Ce ați include (fenomene, teme, direcții/ curente/ tendințe, nume) într-o eventuală nouă ediție a cărții? (m.v.c.)

Istoria deschisă… se completează mereu într-un Supplementum, în care caut să înregistrez tot ce apare, să adaug noi tușe la biografiile (biografemele, se mai spune acum la sugestia lui Eugen Simion) scriitorilor deja prezentați, să adaug capitole și subcapitole despre cenzură, să zicem (la sugestia lui Adrian Marino), despre instituționalizarea sovietică a așezămintelor științifice și de cultură, despre postmodernism și transmodernism, canonicitate, „omul interior” (concept dantesc), despre scriitorii inter-milenariști și cei de la începutul secolului al XXI-lea.

– Etnicii români din Basarabia au libertatea să vorbească acum bine românește. Cu toate acestea, ei au căzut din nou sub influența calcurilor și a bilingvismului româno-italian, româno-englez, româno-francez etc. Am putea explica acest fenomen printr-un handicap profund al românilor, aproape organic, dacă vreți, al lipsei de instruire, și nu prin niște factori exteriori? (i.g.)

Din păcate, nu avem ceea ce aș numi cultul omului cult, care mai cu seamă în noile condiții faste să se autoinstruiască, să se automodeleze ca ființă familiarizată cel puțin cu cultura generală și să însușească limba română și alte limbi fără să le încurce și să evite ceea ce se cheamă galimatias. Am cunoscut o basarabeancă stabilită în Italia care habar n-are despre Dante, Leopardi și Eminescu al nostru și care vorbește ca la talciocul de pe Calea Basarabiei. Te ia groaza când te gândești că astfel se prezintă sutele de mii de basarabeni care au împânzit planeta. Greșeli elementare fac și interpretele profesioniste.

– De-a lungul deceniilor, ați scris cărți multe și diferite: „Focul sacru”, „Cicatricea lui Ulise”, „Narcis și Hiperion”, „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”, „Mihai Eminescu. Dicționar enciclopedic” sau mici monografii și eseuri dedicate unor mari scriitori și artiști români despre care la Chișinău nu s-a scris deloc sau aproape deloc (Duiliu Zamfirescu, Lucian Blaga, Constantin Brâncuși…). La care dintre ele ați lucrat cu cea mai mare pasiune? Ați scris vreo carte îndemnat fiind mai mult de simțul datoriei sau cel patriotic? (i.n.)

Nu am răspuns decât la îndemnul lăuntric, la daimonionul din ființa mea, și am purces să scriu o carte numai atunci când am avut în minte conceptul ei clar. Toate cărțile mele sunt axate pe o idee directoare, impusă de însuși scriitorul sau fenomenul despre care scriu. E vorba de o pasiune egală în orice caz, dar la Dicționarul enciclopedic „Mihai Eminescu” sper că am dat dovadă și de migală, angajare intelectuală totală (timp, ritm, adâncire în întreaga creație, în eminescologie, în epistemologie, în gândirea modernă, aplicarea studiului transdisciplinar, comparat și toate celelalte pe care le cere un dicționar enciclopedic, care nu se limitează la o cercetare de tip monografic.

– Cum arată, dacă e cu putință să sintetizați, structura unei zile standard, obișnuite, din viața unui „simplu” academician? (i.n.)

Ziua e un fel de a spune, căci începe cu noaptea, cu visele și frământările nocturne de dezlegare a unor dileme (ca să nu zic probleme). Din diminețile mele nu au lipsit „orele Eminescu”, absolut obligatorii, privite ca o datorie deontologică, urmate de lecturi pe apucate (mai sistematice în zilele de odihnă), ședințe, conferințe, întâlniri cu doctoranzii și întregul tacâm de rutină.

– Domnule Cimpoi, sunteți nepot de preot – mama Dvs., Ana Habureac, a fost fiica preotului din Larga Hotinului. Și fiica Dvs. e soție de preot. Ce soartă a avut bunicul Dvs., a continuat să păstorească enoriașii din parohia sa și sub sovietici? Ați primit în casă o educație religioasă? (r.m.)

O educație religioasă firească, nehabotnică, nesilită, cu frecventarea (împreună cu mama) a bisericii, cu citirea (împreună cu tata) a Bibliei (pe care o citesc și astăzi) și cu însușirea a ceea ce mama lui Grigore Vieru, poet vădit religios, numea „rușinea de Dumnezeu”.

– Care e scriitorul pe care l-ați descoperit Dvs. pentru literatura română? (r.m.)

Mi-ar face plăcere să cred că Nicolae Dabija, căruia i-am scris o binecuvântare la 16 ani, când era elev, și pe care l-am „rebotezat” din Ciobanu în Dabija, după numele mamei, căci la ora aceea erau mulți Ciobeni, iar unul, Ion D. Ciobanu, chiar odios. Aș adăuga, însă, că afirmarea sa spectaculoasă în contextul literaturii române se datorează talentului său excepțional și personalității intelectuale deosebite.

– Nu regretați anii pe care i-ați dat politicii? Retrospectiv, credeți că au meritat timpul și energia Dvs.? (r.m.)

Nu. Am făcut politică pentru a ajuta cultura și a impune adevărul științific despre limbă, despre istoria și ființa noastră. A fost o consacrare de bunăvoie, asumată, un răspuns la imperativele timpului, prin slujirea limbii și culturii (fapt remarcat de Alex Ștefănescu), fiindcă – așa cum spunea Albert Camus – un om de cultură trebuie să strige atunci când o cere situația.

Intelectualul basarabean avea menirea de a fi, ca și cărturarul american de la 1837 (așa cum cerea Emerson într-o celebră prelegere), un homo cogitans care să absoarbă întreaga pricepere a epocii. Erau 20 de scriitori-deputați (în Congresul gorbaciovist și Sovietul Suprem de la Chișinău). Au apărut și profesioniști ai politicii precum Valeriu Matei, Ion Hadârcă, Ion Vatamanu și Lidia Istrati. Apoi au apărut partidele politice, care mai de care, și purtătoare de hram diferit. Acum nu avem niciun scriitor în Parlament. Iar printre analiștii politici au rămas doar câțiva: Nicolae Negru, Constantin Cheianu, Val Butnaru (cu acces la TV). Să nu uităm că politicul, chiar dacă nu te ocupi de el, se ocupă el de tine.

– Domnule Academician, opera Dvs. critică impresionează prin varietate și amploare, multe lucrări devenind, încă din momentul apariției, repere inconturnabile atât pentru cercetătorii literari, cât și pentru cititorii interesați de istoria literaturii din Basarabia, de poezia eminesciană, de valorile literaturii universale etc. V-au preocupat subiecte și probleme variate, scriitori și curente diferite. Cu toate acestea, bănuiesc că există cărți pe care ați fi vrut să le scrieți, dar, din anumite motive, nu ați mai apucat să o faceți. Aș fi tare curios să aflu care au fost acestea. Pe de altă parte, e la fel de firesc să presupun că nu tot ce ați scris și publicat vă mulțumește și că există și cărți pe care v-ați fi dorit să nu le fi scris deloc sau pe care ați fi vrut să le scrieți/ concepeți altfel. Pe scurt, care sunt regretele criticului și istoricului literar Mihai Cimpoi în ceea privește propria operă? (a.c.)

Unul din regrete este acela că nu am dus la bun sfârșit o carte despre Nietzsche, filozoful care ne ajută să înțelegem ceea ce se întâmplă cu valorile azi; s-au pierdut dactilogramele, am fost prins cu alte proiecte, am așteptat să se încheie seria de traduceri în română făcută magistral de Simion Dănilă.

– Ce importanță a avut, are umorul în viața Dumneavoastră? Puteți să vă amintiți o întâmplare de tot hazul din anii trăiți, care vă binedispune și în prezent? (g.b.)

Cred că umorul a avut/ are în viața mea un rol capital, un rol de contrapondere existențială. Am demonstrat și în cartea mea recentă despre Ion Creangă că marele povestitor nu e jovialul din Amintiri…, ci un scriitor tragic ce s-a mântuit prin râs, el fiind caterisit (= răspopit), scos din învățământ, nefericit în viața conjugală, bolnav de epilepsie („pedepsie” îi zicea el), încolțit de invidioși. Umorul are un efect mântuitor, cathartic. M-aș referi la un qui pro quo, când în troleibuz am fost luat drept Nicolae Furdui Iancu. „Ați greșit, le-am spus tinerilor, sunt Mihai Cimpoi”, la care mi-au răspuns cu un fel de umor: „Ba nu, pe Cimpoi îl știm noi!”. De altfel și în România sunt adesea luat drept Furdui Iancu.

– Cum apreciați situația de azi din republică? (g.b.)

Probleme stringente sunt atât de multe încât nodul gordian care s-a creat să poată fi tăiat cu o singură lovitură de sabie (precum a făcut Alexandru Macedon). V-aș propune să le discutăm aparte, într-un interviu special, luând în considerare și calitatea mea de președinte al Consiliului Academicienilor. Cititorul gazetei Dvs. le cunoaște bine și le suportă „pe propria piele”. În afară de aceasta, am putea discuta despre lipsa de profesionalism al miniștrilor și despre neglijarea totală a meritocrației, despre care a scris atât de mult Eminescu, de numirea în funcții importante pe criterii partinice și partizane (de interes), de cumetrism și verism (de la veri, cuvântul neavând aici nici o tangență cu curentul artistic din Italia, apropiat de realism), despre lipsa dialogului autorităților cu societatea civilă și cea academică (un exemplu recent fiind promovarea pripită a reformei privind comasarea universităților și a institutelor de cercetare cu acestea). O reformă duce practic la distrugerea sistemului național de cercetare, a școlilor științifice, la subminarea rolului savanților. Ce ne facem cu dispariția satelor, școlilor, instituțiilor de cultură, cu apariția deja a unor zone de sol nefertil, cu ceea ce putem numi la general „îmbătrânirea republicii”? Să mă refer numai la prezența în domeniul sănătății a unei treimi de medici și asistenți medicali care au vârsta pensionării. Apropo de același domeniu, cred că problemele încep încă de la situația ecologică, de la starea dezastruoasă a pădurilor, unde sunt – la propriu și la figurat – rădăcinile sănătății noastre. Nu mai vorbesc de problemele bătrânilor – se ocupă cineva de studiul gerontologic; este ascultată opinia sanocreatologului Teodor Furdui în această și alte probleme? Acum, după distrugerea institutelor de cercetare, ne întrebăm în ce mod se va realiza dialogul guvernanților cu oamenii de știință. Paradoxul e că o țară candidată la integrare europeană îi nimicește întâi pe aceștia. În opinia mea, este primul pas greșit pe care îl face PAS în drum spre Europa. Așteptăm venirea adevăraților profesioniști în funcțiile administrative-cheie.

– Care e întrebarea la care ați fi dorit să răspundeți și nu v-a fost pusă? (g.b.)

Întrebați-mă ce am făcut în pandemie. Răspunsul e simplu și așteptat de cititori: am cunoscut întreaga gamă a fricii și singurătății (mi-a murit soția, au dispărut o seamă de prieteni și colegi dragi: Dabija, Strâmbeanu, Mânăscurtă, Pohilă, Ion Vieru, Tărâțeanu, Lutic). Am scris/ scriu un jurnal (până acum nu am făcut un asemenea lucru), pe care mă gândesc să-l intitulez Singurătate furată. Jurnal de carantină cu Albert Camus. Atmosfera infernală a ciumei care a afectat orașul său natal Oran, descrisă în romanul încununat cu Premiul Nobel, mi s-a părut asemănătoare cu cea generată de COVID-19. Am mai scris un eseu despre Dante și sinele culturii românești, care se traduce acum în italiană. În timpul pandemiei lecturile și sfera mea de cercetare au cunoscut două orientări convergente: spre poezia meditativ-existențială și spre filozofia existențialistă (Nietzsche, Sartre, Kierkegaard, Camus, Heidegger; la noi – Nae Ionescu, Noica, Vulcănescu, Cioran, Eliade). Am făcut o descoperire sui-generis: cei care tonifică spiritual sunt mai degrabă poeții „maladivi” – de felul lui Leopardi, Baudelaire, Trakl, Bacovia, dar vă rog să nu luați considerația mea drept ultima ratio. În situații limită, mai degrabă vibrezi la bacovienele: „Și ninge-n miezul nopții glacial…/ Și tu iar tremuri, suflet singuratec,/ – Pe vatră-n para slabă, în jăratec, – / Încet, cad lacrimi roze, de cristal” (Singur) decât la seninele rânduri ale „veselului” Alecsandri: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,/ Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;/ Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,/ Răspândind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi” (Iarna). Pandemia, războiul, catastrofele de tot felul au sensibilizat lumea de azi, determinând-o să cugete mai adânc la ceea ce se întâmplă pe glob și în special la reizbucnirea absurdului și irațiunii.

– La mulți ani, domnule Mihai Cimpoi, și vă mulțumim!

La realizarea acestui interviu au participat Rodica Mahu, Gheorghe Bâlici, Mircea V. Ciobanu, Ilie Gulca, Igor Nagacevschi, Adrian Ciubotaru