Nemulțumiții și darurile lor

De regulă, îi judecăm pe politicieni după purtare sau după randamentul lor în funcție. Oamenii politici ne par buni și de treabă dacă nu fură, sunt onești și dacă se spetesc pentru binele tuturor. Și ne par răi dacă sunt corupți, mincinoși și dacă muncesc doar pentru ei înșiși și pentru amicii sau apropiații lor.

Există însă un criteriu de clasificare, deseori neglijat, care ne poate oferi o imagine mai nuanțată a oamenilor politici și chiar o înțelegere mai profundă a cauzelor care îi fac pe unii dintre ei să reușească, să fie respectați, iar pe alții, dimpotrivă, să eșueze ori să fie urâți de cetățeni. Este vorba de modul în care politicienii se raportează la timpul și la lumea din jur, pe care, vrând-nevrând, le schimbă de la înălțimea postului deținut.

Potrivit acestui criteriu, indivizii care ne conduc destinele s-ar împărți în trei categorii: cei care au rămas în urma epocii lor, cei care sunt în pas cu ea și cei care anticipă epoci viitoare.

Primii sunt mereu depășiți de actualitate. Sunt adepții practicilor vechi într-o lume nouă. Nu sesizează și nu simt schimbările, nu au fler pentru fermenții sociali ai acestora și, în consecință, se orientează electoral spre cei care trăiesc într-un trecut imediat sau îndepărtat. Buni (cât de cât) în această categorie par a fi doar unii conservatori, dar numai pentru prudența pe care o manifestă față de reformele de dragul reformelor. Majoritatea însă e alcătuită din retrograzi autentici, care speculează frica oamenilor de schimbare și care nu se adaptează, nici ei, la suflul nou al vremii. Mai mult, retrogradul nu are culoare politică. El își pune una, cameleonic, dar numai pentru că trebuie să-și camufleze cumva inadecvarea la realitate. Un exemplu de „înapoiere“, de anacronism au fost cam toate guvernările RM de la proclamarea independenței încoace. Mai stupefiantă decât corupția, fărădelegea și dezastrul pe care le-au produs în toți acești ani a fost tocmai această grotescă și penibilă defazare istorică, generând un tip de politician original, de fapt, un amestec de nomenclaturist sovietic și dregător fanariot în secolul… XXI.

Nu sunt cu mult mai breji nici cei care grăbesc timpul istoric. Acești politicieni cred că au viziunea viitorului, că dețin rețeta progresului și că ziua de azi e doar materia primă pentru fabricarea zilei de mâine. Buni se dovedesc a fi (întâmplător) doar cei care anticipă corect evoluțiile ce urmează să se producă – să nu ne facem iluzii, aici toți trag la nimereală! Opțiunea lor electorală este pentru votanții care (își închipuie că) vor o lume diferită nu atât pentru ei, cât pentru urmașii lor. Cu alte cuvinte, pentru visători educați și instruiți, dar frustrați și resentimentari, care se cred mai puțin solicitați, văzuți sau răsplătiți de timpul lor. Un exemplu de clasă politică SF e acum elita Occidentului, cea care luptă cu tot felul de hidre și balauri (rasism, catastrofă climatică, discriminare ș.a.m.d.), dar căreia îi scapă, elementar, amenințările mult mai palpabile ale prezentului (prețul crescând al energiei, agresivitatea Chinei, apucăturile războinice și petro-cazinoul regimului criminal din Rusia, popularitatea tot mai mare a autoritarismului, migrația de nestăvilit și de necontrolat a Sudului spre Nord, torpilarea valorilor și institutelor democratice și liberale prin fake-news, trolling, propagandă, „cancel culture“, criza iminentă a sistemului de pensii tradițional, acțiunea tot mai accelerată a factorilor care provoacă recesiuni economice, epidemii globale etc., etc.).

Tipul cel mai indicat de politicieni este, desigur, realistul. Realiști sunt cei care, aidoma oamenilor normali și economiilor sănătoase, trăiesc doar cu ziua de azi, cu provocările și cu problemele ei concrete. Mai buni sau mai puțin buni, ei evită ideologiile în favoarea bunului-simț, se sincronizează perfect cu timpul lor, dar țin cont de experiența trecutului și își fac planuri cel mult pentru un viitor imediat, cel care depinde nemijlocit de deciziile luate aici și acum. Căci numai așa poți face un viitor mai bun, fără să te gândești prea mult la acesta.

Recenta criză energetică a arătat că lumea duce lipsă de realiști. Inclusiv în țările-fanion ale civilizației, la putere au acces cei care trăiesc fie în trecut, fie în viitor. E vina alegătorilor că se împart între nostalgiile trecutului și himerele viitorului? E o penurie de personalități cum au fost Adenauer, De Gasperi, Monnet? E obligatoriu să trecem printr-un război mondial, rece sau sindical ca să apară lideri ca Churchill, Reagan sau Thatcher? Cu cât mai repede vom răspunde la aceste întrebări, cu atât mai repede vom ieși din impasul în care ne-au adus sensibilitățile rănite și utopiile.

Ceva îmi spune însă că vom prefera, mai curând, să rămânem suspendați, ca în bancul cu comunismul, între trecut și viitor, fără o conștiință lucidă a prezentului. E uluitor să trăiești în una dintre cele mai pașnice, prospere și frumoase epoci din istorie, și totuși să o ignori sau să o respingi în halul acesta. Știm și ce se întâmplă cu cei mereu nemulțumiți și contrariați, cârcotași și paraponisiți. Mai devreme sau mai târziu, li se ia darul…