Vasile Vasilache, 98 de ani de la naștere

Pe 4 iulie, Vasile Vasilache ar fi împlinit 98 de ani. Lucrând la carnetele din arhiva lui, am găsit câteva pagini despre strada Fierarilor (Кузнечная), azi Bernardazzi*. Întâia oară am dat de ea în Jurnalul său (Jurnal, ed. Arc, 2017, p. 90), la data de 2 februarie 1969: „ Strada asta de fiecare dată m-a făcut să tresar. Strada asta…”

A doua oară am dat peste o filă în carnetul lui „razachiu”, cum îl numise chiar el. E un carnet început după 1987, aproximativ 20 de ani mai târziu de la prima pomenire. Lucrul la descifrarea acestui manuscris din arhiva MNLR sperăm să-l încheiem până la sfârșitul acestui an.

Publicăm în rândurile ce urmează textul lui Vasile Vasilache despre strada-stradela atât de dragă inimii lui, intitulată azi Bernardazzi, în memoria celebrului arhitect.

 Strada Bernardazzi 

De Bernardazzi, ah, n-ați auzit, de strada Bernardazzi? Păi, penultima, paralelă Livezilor,  una și aceeași, cea mai dragă mie stradelă din Chișinău – tihnită, cuminte. Nu-i stradă, da prispă, dacă țăran ești… doar în asfințitul soarelui, animată de copii, biciclete, liliac în lungul trotuarelor, ici-colo câte un petec de verdeață, duminicile, la umbra liliecilor, pe pământ, pe troscot, între stradela pavată cu lespezi de granit, – ei, ei, edililor, chișinăuienilor, cu ce s-a făcut vinovată, de ce-ați căpiat? Trăia pe ea… Pantazi… A, nu-l cunoașteți? Da pe Valeriu Ieșeanu îl știți? Nici pe el? Cu ce s-a făcut vinovată unica stradă-stradelă, acoperită cu calupuri de granit – părea o șopârlă… o șopârlă moartă între verde, salcâmi ofticoși… Un conte polonez trăia pe ea, muncea la studio osfetitel, operator de lumini, vi-l mai amintiți voi, bernardazzienilor, – dumnealui umbla la dansuri sâmbăta, duminica, Doamne, ce păr, ce coamă leonină avea, și un dans à la Valparaiso… un dans de marinar descins pe uscat, setos de a fi și el felin.

Și uite, zic, povestesc… Bernardazzi, Bernardazzi, dar nu-i adevărat!.. Pe-atunci stradela se chema Fierarilor, Кузнечная. Răposatul Gheorghiță, compozitorul, suferindul, Doamne, de unde mai ieșeau muzica, melodiile, cântecele acelea din ființa lui de miel, – curat leș zvântat. Strada așa s-a chemat dintotdeauna: Fierarilor, – mi-era dragă Fierarilor, înainte de a fi devenit Bernardazzi (rostiți doi de „zz” – ț), eu însumi sunt fiu de „ilău”, – tata fierar a fost, c-aici muzica, sunetul de ilău, chipul lui zvântat insista la vechimea stradelei… și pavajul lucea stins, negriu, oțel răcit, și un câine… Ei bine, în mijlocul stradelei  câinele acela se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte, dar are o coadă covrig, și el se-nvârte s-o prindă cu colții. Ei bine,  să vă spun hazul celor trei persoane: contele – mândru, leonin, cu mâinile în buzunare, efigie de monedă rară, parcă-l văd și azi arcuindu-se sub tangourile de la Lac, – anii erau frumoși, se dansa în inima păduricii, de la lacul lui Bucov – iertare, fiindcă veni vorba de lacul ista, care e opera lui Bucov Emilian. Și s-o apere timpul precum îl apăr și eu pe Bernardazzi, Gheorghiță, evident, doar c-ar merita, pardon, Fierarilor să fie, c-așa se chema ea când îmi era dragă… Vă închipuiți? Țoale așternute pe sub tufele de liliac, târgoveți, mâncători de semințe, cu copii, căței, bunici, – nu știu cum îl chema pe domnul mereu cu ochelarii negri – iarnă, vară, ziuă, noapte – știu atât (povestea Gheorghiță) – lași domnului cheia ușii tale, te întorci de la Bugaz, de la băi, poftim cheia, casa-i gigea, reparată, și cuibul de rândunele ciripește la colț, da’ casa-i brățară, miroase a var proaspăt, tencuială.

Dar, cum vă spun, s-a așternut asfaltul,  – nu uit, n-am să uit cât oi trăi, amiază era, – nu!, – dimineață era, iată-mă-s pe Fierarilor. Patru țărani cu ruleta, măsoară… măsoară, măsoară… Scot salcâmii, sapă, dezbat lilieci, măsoară… Și câinele acela, nu-l uit – de cum țâșnește, hai să-și  prindă coada cu dinții, și rânjește, rânjește, – râde, dom’ le! – și coada-i covrig, colăcel, și domnul polonez, contele, privește ca prin lunetă cerul, prin ce – credeți? Prin țigaretul său cată la cer, câinele se-nvârte, salcâmii-s ofticoși, țăranii se crăcănează, se-apleacă, fac niște semne tot atât de crăcănate într-un caiet, – și eu, drăguleț târgoveț: „Ce-aveți de gând?..”

– Asfaltăm!..

Uite-s țăran, dar de-atunci… C-atunci a strigat, a urlat ceva în mine: „Groparilor! Unde ești, Celkaș? (eroul povestirii omonime de Maxim Gorki) – „Ordin… avem ordin…” Ș-așa au murit ultimele lespezi de granit, ultima stradă-stradelă – oricum cea mai scumpă mie. Și n-ar merita, – e o arteră-zare sub plapuma asfaltului, are oare importanță? E-o stradelă!.. Ca alaltăieri… Că ceea ce vă povestesc, – martor vă sunt nu numai eu, – între străzile Armeană și Bulgară, – n-ați uitat? Un conte polonez – ah, s-a dus în lumea celor drepți demult, – Valparaiso, marinar descins pe uscat la Valparaiso!, – și coteiul, amestec de javre de târg și de rasă? Masă, rasă, pe dracul! Azi rase nu-s!.. Oamenii și-au pierdut rasa! Uite, au grijă de plante, cai, cornute… Doar contele, cu ușa la stradă, admira cerul prin țigaret, și opera cu umbre… Apoi regizor secund… Ah, uite, a mai ajuns el regizor secund? Parcă-l văd înăcrit, cum schimbă cartoanele de fond… Apoi se așază așa de departe și străin de lumea asta care se voiește imortalizată pe peliculă!

…Pentru mine toate devin amintiri, – Doamne, dă ceva mai frumos decât amintirile!

______________

*Strada Bernardazzi a avut de-a lungul timpului mai multe denumiri: str. Кузнечная (Fierarilor), 1834-1918; str. B. P. Hasdeu, 1918-1924; str. I. Heliade Rădulescu, 1924-1944; str. Кузнечная, 1944-1981. Din 1981 strada poartă numele arhitectului rus de origine italiană Aleksandr Bernardazzi.

Victor VASILACHE,

muzeograf, MNLR