Comemorări. Scriitorul Efim Tarlapan, 80 de ani de la naștere

477
0
În prim plan, Efim Tarlapan și Simion Ghimpu, în plan secund, Nicolae Rusu și Veta Ghimpu-Munteanu, 2005

EPIGRAMA ÎNTRE ALBINĂ ȘI TRANDAFIR

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

În prefața la cartea Scriitorul întrebat (Editura Labirint, Chișinău, 2011) a confratelui Efim Tarlapan (17 mai 1944 – 8 decembrie 2015), care ar fi împlinit în acest Florar 80 de ani, criticul literar Theodor Codreanu remarcase că autorul ei este o puternică personalitate artistică a literaturii românești contemporane. Printre valoroșii săi colegi de generație porniți pe drumul fără de întoarcere – Nicolae Dabija, Leonida Lari, Victor Dumbrăveanu, Nicolae Vieru și mulți alții – pentru a se exprima pe sine Efim Tarlapan a preferat să-și aleagă un gen literar pe care anumiți exegeți nici nu-l iau în serios, alții chiar ignorându-l. În aceeași prefață Theodor Codreanu își argumentează opinia despre Efim Tarlapan, precizând că autorul volumului nu cultivă o literatură minoră, periferică, de umorist provincial, în sensul depreciativ dat cuvântului de către George Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, care cataloga lirica epigramatică drept un strănut literar.

Efim Tarlapan

Fiind un redutabil epigramist, înzestrat cu un excepțional simț al umorului, Efim Tarlapan nu admite ca acest gen literar să fie depreciat în asemenea hal. În dialogul cu George Corbu despre detractorii genului, autorul nuanțează că detractori a avut și Homer, și Shakespeare, și Eminescu, și Caragiale. De ce, la o adică, n-ar avea și epigramiștii foarte buni clevetitorii lor? (pag. 207). Fiind cunoscut faptul, că în domeniul epigramatic au apărut chiar și studii speciale, cum ar fi cele semnate de Elis Râpeanu și Ioan Feneșan, lucrări care demonstrează că epigrama este un gen literar satirico-umoristic, Efim Tarlapan crede că epigrama care conține haz, ironie, ridiculizare etc., este, în cel mai fericit caz, un madrigal (pag. 208). Făcând aluzie la albină și la trandafir, înzestrați cu ghimpi pentru a se apăra, el mai precizează, subliniindu-și crezul său artistic că preferă și admiră epigrama care apără și se apără. Condamnă epigramele care mușcă, omorând, ca târâtoarele veninoase (pag. 203).

Scriitorii Val Butnaru, Anatol Codru și Efim Tarlapan, 2009

În acest context, dialogând cu Nina Slutu, autorul aduce drept exemplu ciclul de catrene Tarlapaniada, o creație colectivă, dar având o singură semnătură. Nicolae Costenco, cel care inițiase această „glumă”, nu s-a gândit că sub umbrela anonimatului unii clevetitori și invidioși îl vor împroșca pe tânărul și promițătorul pe atunci epigramist cu cele mai incredibile etichetări și injurii. El avea despre tânărul său coleg și asemenea catrene: Libertatea-i astăzi pentru / Tot ce este buruian / Pân-și sovestea-i cu membru! / Se crucește Tarlapan…, în schimb, „amicii” au mai adăugat și alte soiuri de injurii, precum Poți fi rodie pe tavă / Măr domnesc, Andrei Lupan / Țap râios, turcoaică sclavă – / Numai nu fi Tarlapan… (pag. 64) și tot așa peste o sută de strofe. Ajuns (fără să vrea) în postura de avocat al epigramei, Efim Tarlapan este destul de convingător în dialogul cu colegul său de breaslă, prozatorul și umoristul Victor Prohin, unde meditează că proporțiile mici ale epigramei sunt atât de amăgitoare, încât lumea este ispitită să-și încerce forțele în a o face, fără har și fără pregătire epigramistică. De aici, multul rebut: plachete, cărți, tomuri de maculatură. Dacă venim spre epigramă dinspre nereușitele ei, riscăm să nu-i cunoaștem niciodată forța, farmecul, frumusețea. Eu privesc epigrama dinspre Marțial, numele căruia deja de două milenii dăinuie în literatura universală grație epigramei. Alături de lirica lui Ovidiu, Horațiu, de satirele lui Iuvenal, au ajuns până la noi și epigramele lui Marțial. Ar fi fost posibilă longevitatea lor bimilenară, dacă epigrama era non-literatură?(pag. 30).

Satul Măgurele, raionul Ungheni, baștina scriitorului

Definiția epigramei, în concepția lui Efim Tarlapan, e aproape un aforism: Epigrama e lacrima de plâns a lumii antice și lacrima de râs a lumii moderne, or, aforismul, după părerea sa, e o epigramă în proză (…) și cu cât aforismul este mai profund, cu atât se simte mai „neliber” în „cătușele” rimei… (pag. 170). Discutând, în acest sens, cu Mihaela Bacu din Cluj-Napoca, poetul afirmă că și românul, la fel ca niponul, s-ar face celebru, dacă, prin traduceri strălucite, ar reuși să-și lanseze pe orbita literaturii universale aforismul și epigrama: Ca antologator, precizează el, pot susține, cu argumente concludente, că în literatura română există două florilegii de aur: unul de cugetări și aforisme, altul de epigrame(…), pentru că, românul ca și niponul, este nevoit să comunice cu universul scurt pe doi… Așa e destinul popoarelor zguduite de cutremure, ciopârțite de războaie, năpăstuite de inundații… Sunt sortite să nu nască epopei…” (pag. 99). Devotat acestui gen literar, epigramistul rămâne un autor autentic, gândind în imagini poetice de cea mai înaltă probă.

Vorbind despre procesul creației cu poeta Nina Slutu-Soroceanu, Efim Tarlapan precizează că ea, creația, ține mai mult de suflet decât de rațiune. Rațiunea poate fi dirijată, sufletul nu (…) Rațiunea este Pământul creației, sufletul este Cerul ei. Cu pământul poți „să te joci” cum vrei: se lasă cântărit, măsurat, îi poți stabili gradul de fertilitate. Cerul poate fi măsurat, și asta până la un anumit punct. Dar, încearcă să-l cântărești sau să-i programezi rotirea!… (pag. 178). În acest context, discutând cu Horia Muntenuș din Cluj-Napoca despre fenomenul postmodernismului, poetul e de acord că experimentele de tot felul sunt binevenite în momentele de stagnare, de lâncezeală a literaturii. De cum, însă, literatura se trezește la viață, toate experimentele își pierd luciul, devenind istorie literară (pag. 93). Rămas doar cu aceste considerațiuni, autorul lor ar fi fost perceput de către unii cititori obișnuiți drept un oarecare critic literar sau specialist în domeniu, poetul însă punctează metaforic: În literatură poți să inventezi armăsari stilistici, cuvinte trăsnite, forme deocheate, dar nu poți inventa… duh. Acel duh divin, prin care scrisul capătă eternitate (pag. 93). E frumoasa metaforă poetică, soră dreaptă cu profunda înțelepciune filozofică.

Cu Arcadie Suceveanu și Teo Chiriac, sărbătorit la jubileu de 70 de ani, USM, 17 mai 2014

În aceeași cheie metaforică îi vede poetul și pe criticii literari despre care spune că aceștia, cu mici excepții, nu sunt cititori. Ei sunt degustători de literatură. Or, un degustător nu este consumator… În plus, aprecierile degustătorilor sunt, uneori, extrem de subiective, eronate… (pag. 69). În acest caz, au perfectă dreptate anticii care au lansat zicala că gusturile nu se discută.

În această culegere de interviuri, în care titlul volumului are o ușoară nuanță de auto-flatare și emfază, iese în evidență, în primul rând, atitudinea sa de om al cetății: Adevăratul satiric trebuie să fie, întâi și-ntâi, cetățean (pag. 193), mărturisește omul de creație Efim Tarlapan în dialog cu poeta Nina Slutu-Soroceanu.

Efim Tarlapan și Zina Cenușă în ziua nunții

Iar la o întrebare, mai în glumă, mai în serios a unui confrate din Cluj: „Mă, și voi, cei din Basarabia, chiar știți ce este o epigramă?”, Efim Tarlapan îi răspunde prompt: Nu numai că știm, dar o și practicăm. Și nu numai pe cea cu gineri, soacre, nurori, gestionari etc., practicată de majoritatea din dreapta Prutului. Noi am pus epigrama la plugul împlântat adânc în problemele politice și sociale (subl. a.) (pag. 35). Și, ca să nu rămână doar cu declarația, epigramistul îi recită propria epigramă: Ninge, – albind mizeria, / Bate viscolul în uși: / A venit Siberia / – După noi ori după…ruși? („Iarnă basarabeană”). Spiritul de observație al autorului, fin și a toate veghetor, e la datorie, deoarece urmează relatarea, că cel cu zeflemeaua s-a dovedit a fi un ex-comunist pro sovietic care, auzind epigrama tarlapaniană a aruncat priviri speriate în părți și și-a continuat vorba, până la despărțire, mai mult în șoaptă… (pag. 35).

Sentimentul dreptății și al adevărului este axa de diamant a creației tarlapaniene și acest lucru s-a manifestat încă din fragedă copilărie, când viitorul poet nici nu-și imagina care-i va fi arma de luptă în apărarea sa și, mai ales, a semenilor săi, de viciile sociale. În dialogul său cu Ana Cojocaru din Cluj-Napoca, evidențiind curajul necesar unui autor satiric, poetul își amintește episodul din propria copilărie, când l-a înfruntat pe președintele gospodăriei, care avea anumite pretenții față de puștiul Efim Tarlapan: De ce ai intrat, bă, cu dobitoacele pe pământul nostru?, viitorul poet răspunzându-i cu o replică deznădăjduită: Nu e al vostru!!! E al omenirii Pământul!!! În continuare, Efim Tarlapan mărturisește: Și atunci, și mai apoi, m-au încurajat și m-au îndârjit primejdiile cu care mi-e dat să mă confrunt și să le înfrunt… (p. 194).

Cu soția Zina Cenușă și fiica Otilia

Confesându-se lui Theodor Codreanu, poetul definește scrisul său drept o satiră directă la adresa RĂULUI din BINE și odă indirectă la adresa BINELUI din RĂU (pag. 43), prin RĂU Efim Tarlapan avându-l în vedere pe cel social, adică viciile societății umane. Acest crez al său i-a rămas neclintit de la prima sa epigramă până la cea de ultimă oră. Prostia omenească, ținta în care Efim Tarlapan nu obosește să-și arunce săgețile sale epigramatice, este vizată și-n majoritatea epigramelor chiar din cartea cu care a debutat, precum ar fi, de exemplu, Sunt o blană de enot, / Dar mă poartă un netot / Am făcut, se vede, saltul / De pe-un animal pe altul, până la cele cu vădită tentă politico-socială: Din întâmplare, șef la Oi / A nimerit un Porc de soi; / La stână-acum știți ce e? / Întreaga turmă… grohăie! Sau antologicul caz cu Rondelul intrusului evocat în dialogul cu colegul său Gheorghe Postolache din Chișinău: Venetice, ce te-așezi? / Vrei să stau eu în picioare / În căsuța mea? Nu-ți pare / Că prea mult pe-aici îmi șezi? (pag. 15), caz care a pus pe jar autoritățile comuniste din fosta RSSM, acesta fiind vizat și în Raportul prezentat la Plenara a XIII a c. c. al p. c. al Moldovei din 11 mai 1989.

Știind că satira vine din indignare, iar umorul se naște de bună voie din voie bună (pag. 127), Efim Tarlapan a cutezat să se indigneze încă de pe când era elev, compunând prima sa epigramă care-l viza în mod direct pe un șef pe câteva sate, activistul de temut fiind un oarecare Ion Musteață, făcându-l pe acesta de râsul satului. Tatăl său, ca pedeapsă pentru cutezanță, l-a transferat la școala din localitatea vecină Cornești, la vreo 15 km de satul său de baștină Măgurele, fapt caracterizat de poet, ulterior, drept primul său „exil” din cauza satirei.

Efim Tarlapan la 55 de ani

Următorul „exil” poetul l-a suportat de la actuala clasă politică din cel de-al doilea stat românesc, care l-a condamnat pentru nonconformismul și perpetua sa indignare față de prostia ajunsă la putere și „creându-i” toate condițiile pentru a se „autoexila” în celălalt „stat românesc”. Oricum, în pofida faptului că, timp de vreun deceniu, s-a stabilit la Cluj-Napoca, Efim Tarlapan consideră: Patria mea nu are plural! (pag. 102). În dialog însă cu Nina Negru din Chișinău recunoaște că, din păcate, Țara s-a conformat pluralului, purtând azi numele de două Românii… Și pentru că el este unul dintre cei care „au atentat” la acest plural, pledând mereu pentru singular, s-a ales cu autoexilul.

Comemorat la 75 de ani de la naștere la baștină. Măgurele, 17 mai 2019

Cei douăzeci și unu de interlocutori din volumul de interviuri Scriitorul întrebat au reușit să-l pună pe Efim Tarlapan în situația de a-și „developa” sensul și esența creației sale artistice, demonstrând în pofida unor ordinari cârcotași că, oricât de mari ar fi pretențiile lor de somități literare și intelectuale, epigrama este parte integrantă a spiritului unui popor și că epigramiștii, fiii ghidușari ai acestui popor, au altoit pe tulpina viguroasă a strigăturii populare epigramatice, arborele ghimpos al epigramei culte, care va dăinui în veacuri alături de uriașii goruni ai literaturii… (pag. 208). Devotat spiritului și principiilor lansate încă de anticul Marțial, albina și trandafirul versului satirico-umoristic tarlapanian nu înghimpă pentru a-l apăra pe autor, ci pentru a ne apăra pe noi, iar preocuparea și rostul său în creație nu e propria cunună de lauri, ci dreapta și buna temeinicie a cetății.

Nicolae RUSU, scriitor

 

 

 

 

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE