A trebuit să ningă și a nins

 Și a nins. Mult. Frumos. Dar n-a stins flacăra, n-a potolit jarul. Jarul din Dulcele foc arde în continuare. Și cât de aprig trebuie să te ardă Dulcele foc ca să alergi într-o nebunie după el, să nu-ți dorești să-l stingi nici pentru o clipă, ci să-l ațâți și mai tare, ca să te pătrundă adânc și să te doară durut… ca să-l accepți, să-l menții… ca să te doară și mai tare, să nu ți se ostoiască dorul de Dulcele foc al dragostei… ce frige pe interior ca să se transforme și să răzbată într-o lirică nemaiîntâlnită în peisajul autohton?

Lirica Leonidei Lari…

Întrebare fără răspuns. Doar o chemare la relecturarea Dulcelui foc.

O vedem frumoasă în portretul maestrului Aurel Guțu. Dar această frumusețe este altfel. Din ea răzbate dârzenia cu care urma să-și înfrunte viața, chemarea, talentul și dorința de a fi irepetabilă. Și a fost, deși… pentru ochiul privind de departe / Sunt doar o pată de ceață și eu. Și m-am gândit atunci când îmi citea aceste versuri, că noi toți suntem niște pete, niște umbre. Da, dar mai întâi a spus-o ea, Leonida Lari.

Și adie vânt dinspre tristeți, / Să mă trezească bine, / Să-mi fie milă de poeți,  / La fel naivi ca mine. //  Căci toate aceste suferinți  / N-au loc în multe cranii – / Lumea trăiește din dorinți  / Și nu cu doruri stranii. Ce destăinuire ne face poeta… durerile de doruri stranii.

Și iar revin la portret. La dârzenia emanată de chipul ei. Dârzenia a făcut-o imună la tot ce este pământesc, ea părând catapultată pe Pământ dintr-o altă lume, pe care nu avem cum s-o știm, poate nici s-o intuim.

Dar ei, acești arătători de drum, / Care-au bătut piroane în lumină, / De ce-ar fi ei mai triști ca mine-acum / Și mai în drept să-mi caute pricină?!

…

Și brusc – mai drepți și la cuvânt mai grei, / Și brusc – mai triști și frânți de omenie, / Mai drept ca mine-i viermele din ei, / Mai trist ca mine-i lutul pe sicrie.

Trebuie, probabil, să te doară la infinit durerea poporului tău ca să ți se închege gândul și dorința de a declara Dă-mi, Doamne, durerile toate / Și lasă-mă fără dor, / Dar fă și un pic de dreptate / Pentru acest popor. Sau să strige disperată: În casa mea e vântul împărat…

Poezia nu e o artă. Poezia este o suferință mai presus ca arta. Poeții sunt cei mai triști și cei mai singuri oameni din lume. Pentru că sunt oamenii Cuvântului. Iar Cuvântul e Dumnezeu.  Iată o mărturisire dintr-un eseu al poetei.

Apoi vine cu o altă mărturisire:  Singurătatea nu-i boală grea, / Și eu nicicui n-o pot împrumuta, / Când viii mulți se scutură de ea. …  La fel de singur stat-am în genunchi / La fel ca mielul capu-am pus pe trunchi / Și am primit puteri până-n rărunchi. O fi astea izvoarele rezistenței și dârzeniei de care mereu și insistent, și permanent noi toți avem nevoie? Punem capul pe trunchi și?… Așteptăm? Ce?

Poate cândva se vor stinge pe lume durerile / Și ne-om întoarce pe-acolo pe unde-am trăit, / Și după noi s-or întoarce și munții, și mările, / Și toți acei pentru care cu sânge-am plătit.

Enigmatice versurile din care am selectat doar rândul al patrulea din fiecare strofă: Vreau o lume fără mâine!… / Vreau o lume fără ieri !… / Unde-i lumea fără ieri și fără mâine? 

Împăcată întâi de toate cu sine, împăcată cu toată lumea, scrie: A trebuit să ningă și a nins / Și pe iubirea mea nemuritoare… Albul ninsorii va curăța toată tina, pentru că Nu anii trec, ci sufletul încearcă / Uitarea pentru a se ține minte / Și nu ne naștem, nu murim, ci parcă / Ne tot zidim ființa prin cuvinte. 

Și iar stăruie în fața mea portretul Leonidei. Și a câta oară mă întreb și încerc să intuiesc de ce maestrul Aurel Guțu a plasat în spatele ei și două chipuri?

O fi intuit în Leonida o femeie mai mult decât femeie?

Iar animalele fabuloase? O fi fost pentru mană și hrană? 

Cad frunze peste capul meu și-al tău, / Peste-ale tale gânduri și-ale mele, / Cad frunze ca părerile de rău, / De stăm pe loc, ne-acoperă cu ele… / Să mergem, cât nu ne-au acoperit, / Căci în căderea asta se conține / Și moartea verii care ne-a iubit, / Și a iubirii mele pentru tine.         

Iar când a trebuit să ningă – a nins. Așa a vrut ea…

Mihaela PERCIUN,

scriitoare, muzeograf, MNLR