„… Nu cumva sunt un boț de humă?”

690
0
Vasile Vasilache în curtea casei de la Condrița, 1986. Colecția fotografii, nr. inv. 11865, MNLR

Continuăm publicarea corespondenței lui Vasile Vasilache cu Marianna Lomako. 

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Chișinău, 4 iulie 1979

Mașunea!

Eu știu cât de scumpe sunt pentru noi momentele noastre de comunicare… Chiar dacă ele se întâmplă prin intermediul scrisorilor. Fotografiile expediate au fost și… să rămână un simbol cioplit în piatră al legăturii noastre. Am ajuns acasă – mare lucru e să citești a doua oară răvașul! – la prima lectură m-a învăluit un sentiment de neliniște și de durere: Mașa suferă, Mașa e tânără, Mașa e încă fată! – … apoi a două lectură: „Îmi dau seama, e normal, e firesc! Chiar s-ar cădea să ne facă fericiți anume acestea sau aceasta, nu altceva!.. Căci aceasta e o rezervă, o mare rezervă a trăiniciei și durabilității, întru ceva mai mare, care s-a și împlinit!.. Dacă îți amintești, am vorbit-o între noi, ori suntem „excepționali, superbi”, în stare să facem din pulbere și cenușă o zidire palpabilă, aievea, spre mirarea muritorilor, ori suntem niște „copii”: „nu mă mai joc cu tine, dă-mi păpușa, că eu mă duc acasă!..”

… În acea seară, închipuie-ți, Mașulea, m-a durut grozav capul și am avut un vis stupid… Acum probabil înțelegi – întocmai ca la gemenii univitelini! Mă durea capul, și la ceasul trei de noapte am luat un analgezic!.. Tocmai de aceea ți-a fost rău… sau, s-ar putea, tocmai de aceea mi-a fost mie rău! Când ți-am spus că „stau și beau vin”, m-am lăudat pur și simplu! Beau băieții, iar eu îi priveam – capul mi se desfăcea bucăți de atâta șah…

Sincer vorbind, acasă mă simt întotdeauna ca „un orfan” – casnicii sunt cei care fac horă în jurul meu. Sunt ca un „Buddha plictisit”, ca un Zeus somnoros… Cum familia m-a întronizat-înălțat drept autocrat, întâmplările zilnice din viața fiecăruia ajung la mine doar ca niște ecouri… Citesc jurnalele lui Tolstoi. A fost un tip teribil, un tăun care nu te lasă o clipă în pace! Încăpățânat, neprietenos – curat un erou dostoievskian! Un Karamazov senior, care se autoflagelează mereu cu biciul moralei, imputându-le tuturor că aceștia nu procedează ca el… și le duce socoteala păcatelor… Aceasta, în plan personal… Deși, ca exemplar uman, un tip extraordinar!

Vasile Vasilache cu scriitorul și cineastul Mihai Ștefan Poiată în pădurea de lângă Condrița, 1986. Colecția fotografii, nr. inv. 11862, MNLR

Uite, îți citez (la 23 mai 1884 Tolstoi avea 56 de ani):

„…Am cutreierat Braniștea (e o pădure). Chinuitoare frământări sufletești. Nu mai sunt stăpân pe mine. Caut cauzele: fumatul, viață dezordonată, nu scriu, îmi lipsește imaginația. Dar astea-s fleacuri. Cauza e una – îmi lipsește o soție pe  care s-o iubesc și să mă iubească. Totul a început acum 14 ani, atunci s-a rupt coarda, atunci mi-am dat seama de singurătatea mea în lume. Dar ăsta nu-i un motiv. Trebuie să-mi redescopăr soția în aceeași femeie. Trebuie, e posibil, și am s-o găsesc. (Amintește-ți sfârșitul până la capăt, cel din 1910. V.) Ajută-mă, Doamne!”

Peste o lună: 18 iunie: „… soția îmi face reproșuri aberante în ce privește caii de care nu am nevoie și de care vreau să scap. Nu i-am spus nimic, dar mi s-a făcut greu de tot pe suflet. Am plecat, voiam să plec cu totul, însă faptul că era gravidă și ne aflam la jumătate de cale spre Tula, m-a făcut să mă întorc (ca să vezi! V.) Acasă, niște bărboși joacă vint, sunt doi feciori ai mei (pricepi?! V.) ” [El joacă crichet, nu l-ai văzut…, zice Tania, sora (vezi ce iad era casa lui Tolstoi!? Femei? Bărbați? Lume! V.V.) (El, Tolstoi, răspunde: „Nici nu vreau să-l văd”) Și s-a dus în camera lui să se culce pe divan; dar, de necaz, somnul nu-i venea. (Daʼ eu aș fi dormit!?? V.) Ah, ce chin! (daʼ eu, Vasile, l-aș întreba: „L. N., unde-i Dumnezeul din sufletul D-stră?”). Totuși mi-e milă de ea. Și totuși nu-mi vine a crede că are o inimă atât de împietrită. Abia adormisem la trei ceasuri de noapte, că a venit și m-a trezit: „Te rog să mă ierți, eu nasc, aș putea să mor”. Ne-am ridicat la etaj. A început travaliul (S-a născut Alexandra, fiica iubită, astăzi trăiește în SUA! V.) – astfel ceea ce ar trebui să fie evenimentul cel mai fericit într-o familie s-a consumat anevoios ca ceva inutil. A fost adusă o doică” ].

Casa de la Condrița: Vasile Vasilache între copii și nepoți, 1986. Colecția fotografii, nr. inv. 11863, MNLR

Ce vreau să spun prin aceste cuvinte? Vreau să redau vârtejul de emoții ce pun omul pe jar? Iată prin ce e măreț budismul: zeii să sufere! Iar eu, om fiind, voi contempla priveliștea. Pe când Tolstoi își poartă pașii pe pământ ca un „zeișor capricios”! Cunosc destule lucruri despre firea dificilă a unui geniu! De aceea îi sunt recunoscător mamei mele care mi-a dat atâta răbdare încât uneori mă sperie gândul: nu cumva eu sunt un boț de humă? Ori, poate că?..

A doua zi – 6/VII. Ieri în sfârșit am văzut căsuța. Ajungi acolo în 20 de minute cu mașina. O casă veche țărănească cu trei odăi. O priveliște superbă spre pădure. Iaz. Pajiște. Un sătuc cu 60 de gospodării. Casa e într-o stare jalnică. Totuși, o cumpăr. Soția, furioasă: „De parcă n-ar avea casă acasă! Un moft! Bani aruncați în vânt! Nici nu vreau s-o văd!.. Putrezească el acolo! Și casa, și stăpânul!” Totuși am s-o cumpăr… Această casă delăsată mi-a căzut cu drag – o voi cumpăra!!! Solitudine rustică… Apoi natura!.. De-aș scăpa mai degrabă din babilonia târgului!.. Nu-i zi să nu mă calce cineva pe bătătură!.. Îl înțeleg pe Tolstoi!.. Nu mai vreau pe nimeni să pun la cale!… Pe nimeni… Am băgat de seamă, an de an, de îndată ce trec de solstițiul de vară, că mă copleșește o mahnă – vâscoasă, nesfârșită, îngrozitoare… Măcar ia și urlă… Mă trage atunci la masa de scris, să stau asupra filei albe… să-mi răcoresc sufletul! Și acest soare portocaliu, razele lui piezișe, primele frunze ce se dezlipesc de pe ramuri, răcoarea dimineții… E toamnă, toamnă, toamnă!.. Am sufletul întristat, însingurat ca la 20 de ani!.. Stări ce se repetă an de an, ca și aceste observații (asupra mea, asupra naturii!) pe care le fac de opt ani!.. Sunt aceleași, încep cam pe la 23-25 iunie și devin obsedante la începutul lui iulie!.. Să fie legate de ziua mea de naștere, de zilele când am apărut pe lume?

… Și n-am cui să-mi vărs amarul… De mâine, mă însingurez în odăița mea ( mesele de scris îmi fac silă – genunchii îmi sunt cea mai bună masă, precum în cazul de față!). Am în casă o odăiță (7 metri pătrați, foarte luminoasă!). Și de mâine agăț pe ușa ei avertismentul: nu atingeți! Gata! Până aici! „Mă întolstoiesc!” N-am încotro! Până aici a fost! Mă schimnicesc!.. Apoi ies la aer… Singur-singurel înconjor lacul!..

Dacă ai ști cât de mult îmi lipsești!.. Și, totodată, îmi zic în sinea mea: „ Mișelule, dacă ea ar fi alături, te-ai lăsa de lucru, i-ai fi dat Mașei târcoale, ai fi aburit-o, te-ai fi dat la mângâieri, pupături, pofte… Știu ce poamă ești, Vasile!”

Te rog să mă ierți, mă spovedesc… E păcat, față de muncă!… Surprind și la Tolstoi această confuzie mentală…  Și care, întinzându-și sieși „lațuri”, știe să se descâlcească din ele, ca până la urmă să închege gândiri atât de sănătoase și  înțelepte, de ți se taie răsuflarea!.. Din când în când, o să-ți mai servesc asemenea extrase.

Iată unul: „Lectura presei și a romanelor este asemeni tabagismului – un mod de a evada din realitate… (Îți amintești observațiile mele despre călătorii citind în metrou?). Pălăvrăgeala face parte din aceeași categorie. Decât să faci astea, mai bine: să fii cuminte, să cugeți, să te joci și să mângâi un copil, să vorbești cu un om sufletește și să-i dai o mână de ajutor, sau, și mai important, să muncești cu mâinile tale” (tocmai cu acest gând am cumpărat casa). Mai bine să nu faci nimic, decât să faci un nimic.

E grozav, nu-i așa?! Sau: „Mai zilele trecute o fată m-a întrebat: „Ce să fac ca să pot fi de folos?” Discutând cu ea, uite la ce gânduri am ajuns: o mare nenorocire de care suferă milioane de oameni nu e numai faptul că aceștia trăiesc urât și în sărăcie, ci că nu viețuiesc conform propriei conștiințe. Ei își apropriază o conștiință, o concepție străină despre viață, pe care o consideră superioară (de pildă, învățătura lui Hristos cea mai obișnuită), dar nefiind în stare să trăiască conform acesteia, trăiesc fără niciuna, adică fără niciun crez”.

Ce zici? Închei. Să mă ierți, multe lucruri interesante mai sunt înainte, pe care să ți le împărtășesc. Jurnalele lui Tolstoi sunt o adevărată predică despre viață, pe care el a trăit-o cu toată ființa sa. În ce mă privește, afișez adesea față de el o atitudine nesăbuită, fariseică sau ipocrită!… Îl rog să se îndure de mine și să mă ierte!… Sunt încă tânăr sau (cel mai probabil) superficial!

Mașenka, scuză-mi fragmentarismul!… Doresc o comunicare sufletească, de aceea și sar de la un gând la altul! Să știi că mi-e dor! La un moment dat mi-a trecut prin minte gândul să stau pe Morozov nr. 19, câtă vreme voi toți vă odihniți la mare! Dar am socotit că ideea denotă o  slăbiciune și am renunțat la ea. Oricum ne vom întâlni împreună la mare! Și anume la Koktebel! V.

Te pup, îți mulțumesc pentru toate!.. Eh…!

P.S. Tocmai am primit scrisoarea cu minunatele tale mărturisiri! Că și eu sunt tot al tău… și doresc să trăiești ani îndelungați după ce eu n-oi mai fi! Și eu să rămân încă în inima ta. V.

 

Traducere de Victor VASILACHE

Rubrică susținută de Cezaria VASILACHE

 

 

 

 

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE