LEONIDA LARI: VIZIUNI METAFIZICE

Venerată și elogiată de unii critici literari, criticată de alții încă de la debutu-i promițător („Piața Diolei”, 1974), Leonida Lari a rămas fidelă propriilor idealuri artistice, câștigând sau recâștigând simpatia cititorului cu fiece poezie scrisă, cu fiece nouă apariție editorială. Indubitabil, doar criticii imparțiali și cititorii activi sunt cei care au știut mereu să recunoască sau să pună la îndoială valoarea unei opere sau a unui destin literar, acestora fiindu-le străin orice soi de interese personale sau de grup. Doar o asemenea reacție firească și sinceră poate să aibă credibilitate și durată în timp, lăsând să se întrevadă carențele referințelor arbitrare ale unor critici literari.

Dacă e să ne referim la volumul „Sibila”, apărut la București sub îngrijirea editorului Eugen Florescu, acesta confirmă sau reconfirmă referințele de mai sus. Parcurgând mereu calea de la cuvântul scris la cuvântul rostit și viceversa, autoarea și-a selectat cu atenție piesele de rezistență scrise de-a lungul timpului, completându-le cu ceea ce a semnat mai nou, dorind parcă să se convingă și să convingă în același timp eventualul lector, că ceea ce trăiește are continuitate, spor și eficacitate valorică. Efuziunile-i lirice sunt un flux de energie pozitivă, cititorul văzându-se obligat să participe la evenimentele, reale sau imaginare, pe care le trăiește sau le retrăiește poetul: Căci suflă Universu-n noi! / Cu acest suflu respirând, / cu orice rană luminând, / Noi împlinim metareal / Setea de veșnic ideal / Și ne-apărăm orice trimis, / Când plouă-n gând, când plouă-n vis („Ploaie în gând, ploaie în vis”). Un factor nu mai puțin important întru ideea de revărsare a preaplinului flux energizant se conține și în desenele grafice, cu tentă de pictopoezie, care vin să completeze (nu doar la nivel structural) volumul „Sibila”.

Nu cred că un cititor avizat ar putea trece cu vederea peste aceste lucrări grafice fără ca să se întrebe cum inter-reacționează culorile și imaginile voit abstractizate cu poezia însăși. Sufletul omului, așa cum se intitulează prima pagină din galeria scurtă a desenelor, reprezintă o copilă nudă, plutind într-o bărcuță pe un râu, – râul trecerii dintr-o lume în alta – Lete. Culorile stinse ale lucrurilor din jur (apa râului, arbustul de pe mal, pasărea în zbor etc.) contrastează cu imaginea luminoasă a copilei, adică cu sufletul în starea sa metamorfozată. Dacă imaginea propriu-zisă nu scapă privirii, va fi ușor de pătruns și mesajul bătrânului din poemul „Șarpele” de pe pagina precedentă: Ne amărâm la gândul că vom muri cândva, /Ne împăcăm cu gândul că nu va fi chiar mâine. Vom observa că și celelalte desene grafice își au corespondențe lirice în contextul cărții, fapt pe care îl vom puncta pe parcurs, căci astfel nu facem altceva decât să pătrundem secretele unui proces de creație. Mai mult decât atât, nu se știe ce i-a servit autoarei drept motiv de inspirație, poezia pentru anumite picturi sau picturile pentru anumite poezii, căci și una și cealaltă alcătuiesc un tot întreg, completându-se reciproc și generând un evantai de cuvinte și culori. Procedeul nu e nou și are rezonanță în literatura tuturor timpurilor, mulți dintre poeții vizionari ai lumii făcând uz de penel și de vopsele pentru a se face mai înțeleși sau pentru a-și întregi arta poetică cu alte modalități plastice de expresie. Or, unui bun poet îi stă bine, dacă nu să picteze, cel puțin să poată pătrunde sau să surprindă în cele mai mici detalii lucrările aparținând genului de artă plastică. Acesta e și cazul unui artist plastic, care ar fi lamentabil, dacă n-ar ști ce e o metaforă sau un picior de vers. O altă constantă a liricii Leonidei Lari rămâne a fi viziunea fratelui Leonard. În volumul sus-menționat descoperim un poem închinat lui și intitulat generic „Cântă cocoșii…”. Generic, fiindcă vine în consonanță lirică cu o poezie semnată de Leonard Tuchilatu, despre care amintește și scriitorul George Meniuc în prefața la cartea „Sol” (Chișinău, 1977): „Încolțit de o boală incurabilă, fatală, se simte obligat, ca și ciobanul din baladă, predestinat morții, să-i spună mamei măcar o vorbă bună, dar nu găsește altceva decât o viziune cosmică”: Ascultă, au cântat cocoșii de zi… / S-au deschis porțile mari ale lumii, Mamă.

Să revenim la cartea Leonidei Lari sau, mai precis, la conceptul ei despre poeți, poezie și „Singurul”, așa cum sună titlul din „Argument”-ul volumului la care ne referim, prin „Singurul” avându-l în vedere pe însuși Dumnezeu. Să zici că „poezia e scrisă de oamenii cei mai triști și mai singuri din lume”, precum afirmă autoarea în chiar debutul „Argument”-ului, înseamnă cel puțin să anulezi neintenționat ceea ce au susținut criticii despre propria-ţi personalitate, precum că ar fi fost marcată de spirit militant, exploziv în esență, în stare să dea ripostă oricui și oricând pentru a se apăra de hulă și a apăra adevărurile pe care le susține, indiferent că sunt de origine socială sau filozofică. Doar se știe că poeta a trecut prin câteva etape ale creației, în prima dintre care a fost catalogată cu sintagma poet vizionar și antisocial sau poet mistic, lucru grav în perioada sovietică (vezi plachetele de versuri „Piața Diolei”, „Marele vânt”, „Mitul Trandafirului”). Pe de altă parte, volumul „Anul 1989”, editat la Chișinău, conține mai multe poeme de factură socială, patosul civic fiind o nouă fațetă a liricii sale, care va răzbate și din alte cărți editate ulterior („Dulcele foc”, „Învingătoarele spații” sau „Răstignirea porumbeilor”).

Din același registru poetic vizionar fac parte și eseurile, ultimele dintre care sunt cuprinse în volumul „Epifanii și teofanii” (editura Democrația, București, 2005; arhiva MNLR, nr. inv. 14814), care denotă apetența ascetică pentru religios, credința în Dumnezeu cumulându-se în expresii cu profunde reverberații lirice. Una peste alta, constatăm că singurătatea și tristețea sunt sau caută să fie, reieșind și din „Argumentul” autoarei la cartea „Sibila”, caracteristici esențiale ale poetului modern sau postmodern, oricum s-ar numi acesta. Etichetările generaționiste nu-și mai au locul aici, când poezia se află în criză de cititori, iar pragmatismul omului modern a anihilat (sau duce la un proces de anihilare) universul imaginar, caracteristic omului încă din timpurile preistorice. De un asemenea pericol ne avertizează și autoarea, relevând cu pertinență în același „Argument” că Poezia nu poate fi scrisă de oameni veseli și mondeni. Ar fi o catastrofă. Măcar și de aceea că poezia cuprinde tristețea și singurătatea lumii, sublimate prin frumusețe. (Lucian Blaga scria despre poezie ca despre o „frumusețe nelocuită”,- n.a.). Bine spus, dar avem certitudinea că mulți dintre cei care „fac” poezie nu-i dau dreptate Leonidei Lari. Vom aminti doar că poezia ca gen literar e un material abstract prin excelență și rămâne la discreția oricărui poet să „plămădească” ce vrea din asemenea aluat fin. În felul acesta, însă, mulți riscă să se aleagă, spre finalul strădaniilor lor, cu vedeniile urâte sau inexpresive ale unei imaginații seci și lipsite de harul divin. Să nu uităm de adevărul biblic, care afirmă că Dumnezeu este Cuvântul, iar Cuvântul este Dumnezeu. Reieșind din arhicunoscuta idee ce relaționează direct Cuvântul cu Dumnezeu, putem să adăugăm și o altă noemă, care sună mai mult ca o întrebare (după Heidegger întrebarea fiind „pioșenia gândirii”): dacă Dumnezeu ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa, de ce nu am reuși să ne îndumnezeim și noi?

În acest context, Leonida Lari propagă singurătatea și tristețea drept esențialele caracteristici ale unui poet, capabile să îl apropie de lumea dumnezeiască. Or, afirmă dânsa, Poeții sunt triști pentru singurătatea Lui. Luând ambele caracteristici drept un argument ce tine implicit de actul de creație, Leonida Lari nu se dezice însă de stilul tradițional și de forma directă de expresie, zicând: De-oi fi-n vreo pușcărie de pomină / De-oi fi pe-un munte ascetic, auriu, / Din criză de hârtie, cu lumină / Pe aer poezia am s-o scriu. Sub aceeași notă declamatorie încheie poemul cu rândurile: Eu sunt un trist poet și las cetatea / Să se trezească mâine cu un gând, / Că de la Domnu-i dată libertatea / și că Unirea nu se-așteaptă-n rând („Poetul și puterea”).

Observăm că spontaneitatea discursului liric atinge pe final cote supreme, diseminând o stare de exaltare continuă. Vom face o altă paranteză pentru a reveni din nou la desenele prezente în volum, câteva dintre care denotă atașamentul pentru faună și floră, pentru Natură în general, pe care poeta caută să o redea în mod panteistic, de parcă ar încerca să umanizeze prin vers necunoscutul din preajma noastră. Tenta naturalistă răzbate şi din desenele intitulate „Motanul Fifi” sau „Câinele Nort”, două lucrări remarcabile prin firescul lor. „Sirena și delfinul” sau „Regina cailor”, alte două desene cuprinse în carte la care ne vom referi în continuare, își au o origine simbolistă, expresionistă chiar. Evoluând de la o dimensiune la alta, constatăm că umanizarea lumii animalice trece din categoria realului în cea a suprarealului. Pe ecranul unui astfel de salt metafizic apare credibilă inter-relația reverberatoare a eroului liric cu un lup hăituit, căruia i se atribuie caracteristici superioare omului, de factură cosmogonică („Lupul”). Poeta zice: Lupul nu are cum să fie dual, / L-am văzut într-o noapte, pe gheață, / Se scălda, pe când mentorul universal / Mă gătea pentru viață. // M-a rugat cu-ai săi ochi de-alarmă plini, / Hăituit într-o vale amară, / M-a rugat, măcar frații săi ce-ajuns-au câini / Lângă om să nu moară.

Cunoscând subiectul liric de mai sus, ne vine în memorie poemul lui Serghei Esenin, închinat unei cățelușe care, chiar fiind moartă, își alăptează puii. În altă parte, aflăm o nouă inter-relație specială, între om și lumea animală, de fapt, între eroul liric și un delfin, una de asemenea de respirație cosmică. Poemul „Delfinul” la care ne referim constituie o baladă modernă, lucrată în miniatură, despre prietenia dintre o ființă umană și un delfin, reflectată pregnant într-un alt desen cuprins în interiorul cărții, intitulat „Sirena și delfinul”. Raportate la imaginea respectivă, vor putea fi mai ușor percepute versurile: Soarele-apune singur pe ape sângerând,/ Cerul nu mai încearcă-nserării să reziste/ și-n valurile care de țărm se-aud izbind/ Eu și delfinul părem două animale triste. („Delfinul”). Și iarăși tristețea, ca stare de contemplare a lumii de dincolo de noi, sugerează tendința de depășire/ transcendere a realului. Întunericul nopții devine astfel un catalizator al idealurilor mari, de contopire cu Marele Tot, spre care se îndreaptă Sirena și Delfinul. Evadarea din spațiul îngust al cotidianului se produce în mod eminescian și are un profund răsunet metafizic: O lună ca securea se va ivi apoi / Și va tăia hotarul ce astăzi ne desparte, / Și-o noapte ca un lacăt s-a-nchide peste noi,/ dar n-o să ne mai pese, căci noi vom fi departe.

Pe aceeași coordonată lirică sună și poemul-baladă „Regina cailor”, doar că acesta din urmă conține un plus de dramatism, substituind la nivel de imagine supradimensională cadrele reale cu cele vizionare. Filmul evenimentelor (care au avut loc în realitate și reprezintă cazul inundației din delta unui râu din România, când apele dezlănțuite au înghițit totul din jur, dar și un cal mare și frumos, martor ocular la toate fiind chiar autoarea- n.a.) se derulează astfel într-un registru înalt de supra conștiință, ducând la limită starea de fapt a trăirilor spre un deznodământ de asemenea dramatic. Reproducerea evenimentelor are loc într-o cheie lirică originală, balada propriu-zisă, din câte cunoaștem, neavând analogie în modu-i modern de reprezentare faptică sau fictivă. Impregnată în realitatea imediată și receptivă la necesitățile acesteia, adevărata poezie a Leonidei Lari își trage esențele din zonele periferice realului, acolo unde devine posibilă apropierea de Singurul, așa cum îl supranumește ea pe Dumnezeu.

Andrei LANGA, doctor în filologie, MNLR