Alexandru Arseni: „Unirea se va face anul acesta! După 27 august am putea merge pe jos până la București, vreo 20 de deputați…”

S-a născut într-un sat din Kazahstanul de nord unde i-a fost deportată familia. În clasa întâi a mers în satul natal – Manta, Cahul. Între anii 1972-1977 a muncit frezor, lăcătuș, electrician, șef de depozit etc. S-a căsătorit devreme cu femeia de care s-a îndrăgostit din prima clipă când a văzut-o. Ea l-a susținut și a insistat să facă studii la drept, la secția de zi. A avut o ascensiune profesională fulminantă. A lucrat în calitate de jurist, a predat Dreptul constituțional la USM, unde activează și în prezent. A fost deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, semnatar al Declarației de independență. Spune că la evenimentele din 7 aprilie 2009 a ars „nu doar Declarația de independență, ci și alte documente importante, precum ar fi stenogramele ședințelor Parlamentului”. Aflați mai multe despre Alexandru Arseni în interviul acordat pentru GAZETA, care susține că „Unirea se va face anul acesta!” 

Interviu cu  Alexandru Arseni, avocat, profesor universitar la Facultatea de Drept a USM, doctor habilitat, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova 

• Stimate domnule profesor Alexandru Arseni, știm că faceți parte dintr-o familie de deportați, victime ale represiunilor politice. Unde și când v-ați născut și care vă sunt amintirile, vagi, din locurile unde au fost duși basarabenii cu zecile de mii?

M-am născut în Kazahstanul de nord, regiunea Țelinograd, satul Prigorodnoe, raionul Șortandî, pe data de 30 august 1952 și am locuit acolo până în anul 1958, împreună cu părinții, Ion și Maria, cu sora Nina, născută în 1954, și cu fratele Mihai, născut în 1957. Ambii mei bunei, și de pe mamă, și de pe tată, au fost primari la Manta, Cahul, până în 1940, din partea Partidului Liberal, și au fost deportați împreună cu familiile în 1941, pe 13 iunie. În Kazahstan, acolo unde ne-am aflat, eram împărțiți pe sectoare. Țin minte că noi, adică părinții noștri și copiii, ne aflam în sectorul 37 și, pentru a ajunge în sectorul 36, unde locuia bunica de pe mamă, Zinovia, trebuia să trecem un râu, ca să ne vedem.

Și mai țin minte că acasă vorbeam românește, iar când mă aflam printre ruși, numai rusește. Acum, când sunt la mine acasă, ocupantul vrea să vorbesc cu el tot în limba rusă, ceea ce pentru mine este inadmisibil. Nu pot uita iernile de acolo, când noi, copiii, ne dădeam cu sania. Tatălui meu, care lucra pe tractor și m-a luat și pe mine odată să văd cum muncește, îi plăcea pictura și ne-a desenat pe noi, copiii, la săniuș. Când ne evacuam din Kazahstan și în locul nostru venea o altă familie, i-am dăruit, cu permisiunea tatei, unui băiețel cam de vârsta mea acest desen. Era fiul acelor oameni care ne luau locul și m-am gândit, cu mintea mea de copil, să-i las o amintire. Pe urmă, țin minte trenul, drumul lung și noi, obosiți, printre valize…

• Despre satul dumneavoastră de baștină, Manta, ce ne puteți spune?

Am ajuns acasă în luna august și am stat în gazdă la o soră a tatei, mama Sofiica, din prima căsătorie a bunicăi. Pe primul soț al bunicăi, bunelul Vasile, l-au luat la războiuil întâi mondial, de unde s-a întors rănit și a murit peste o jumătate de an. Bunica Ana s-a căsătorit apoi cu bunelul Efim cu care a avut patru copii, între care și tatăl meu. După ce ne-am întors la Manta, pe lângă cei trei copii născuți în Kazahstan, în familia noastră s-au mai născut sora Elena, fratele Gheorghe și sora Zânica, eu fiind „badea”, cel mai mare dintre ei.

La Manta am mers în clasa întâi. Clasele primare le-am făcut prin case adaptate pentru învățătură, iar din clasa a patra am învățat într-o școală nouă.

• După absolvirea școlii medii, ce a urmat?

Mai întâi, anii de armată în Ucraina, de unde m-am întors ofițer în rezervă. Pe urmă, am muncit frezor, lăcătuș, electrician, șef de depozit etc., între anii 1972-1977.

• Între timp, v-ați și căsătorit, căci nu putea un flăcău harnic și frumos șă nu-și facă o familie la care să țină și să aibă grijă de ea…

Despre asta am să vă povestesc așa cum a fost. Tăiam lemne cu mama la Manta și s-a rupt coada la topor. Era prin șaptezeci și trei. Un verișor al meu lucra la lemnărie și unde să mă duc dacă nu la el? Mi-a pus coadă nouă la topor și m-a invitat acasă la ei, unde stătea o soră medicală la gazdă. Când am văzut-o pe Anișoara, mi-a căzut cu tronc la inimă și în fiecare vineri veneam acasă, în sat. Pe 29 iulie, în același an, când eu nu aveam încă 21 de ani împliniți, ne-am căsătorit. Am locuit vreo trei luni la Chișinău, dar ne-am oprit la Vorniceni, unde am stat vreo doisprezece ani. Soția, Ana, lucra la spitalul din localitate, iar eu făceam naveta la lucru, la Chișinău.

• Cu familie, cu doi copii, ați făcut studii la drept și ați fost, din câte știm, unul dintre cei mai buni studenți la USM. Nu a fost nimeni împotrivă?

La început, mă gândeam să învăț la „frecvență redusă”, dar soția mea, Dumnezeu să o odihnească, căci a decedat în 2015 și îmi lipsește enorm, a insistat să-mi fac studiile la staționar. Cinci ani de zile am învățat, între 1977-1982. Am fost, într-adevăr, student eminent, cu fotografie pe panoul de onoare al Universității. În fiecare an plecam în detașamente de construcții. Numai în 1980, când a fost Olimpiada, nu am plecat, pentru că am lucrat ghid-translator la Sankt-Petersburg. Am făcut practica de stat la Primăria Chișinău, unde am lucrat apoi din 1982 până în 1990. Din 1983 am lucrat, mai întâi prin cumul, la facultatea de drept unde predau și în prezent dreptul constituțional.

• Activitatea dumneavoastră din primul Parlament al Republicii a fost o perioadă în care ați aplicat în practică toate cunoștințele acumulate. Cum a fost?

Am fost parlamentar până în anul 1994, Parlamentul fiind dizolvat neconstituțional. La început am făcut parte din Comitetul Decanilor care pregătea toate actele juridice pentru desfășurarea sesiunilor, am fost membru în diferite comisii parlamentare, președinte de comisie parlamentatară. Vreau să vă spun că Parlamentul era atunci forța care conducea Republica Moldova. Între sesiuni conducea Prezidiul Parlamentului din care făceam și eu parte. După lovitura de stat de la Moscova, din august 1991, Prezidiul a luat decizii importante: interzicerea partidului comuniștilor în Republica Moldova, confiscarea averii acestui partid etc. Acum, în locul acelui Prezidiu istoric, în Parlament există un Birou permanent care are funcții de secretariat…

• În cei patru ani de aflare în Parlament vi s-au împlinit așteptările sau credeți că se putea face mai mult?

Așteptări au fost multe. Cea mai importantă însă a fost dorința revenirii în spațiul juridic al Țării. Dreptul constituțional, precum știți, reglementează relațiile sociale fundamentale care se nasc în procesul de restaurare, menținere  și existență a puterii de stat. Iar noi am fost un stat care se numea România. Nu ne-a reușit, din păcate, adoptarea Constituției cu tot ce trebuie pentru reunificare.

Dacă nu faci niște lucruri la timp, dacă nu cunoști cum se fac aceste lucruri, ajungi în mare încurcătură. Curtea Constituțională de mai înainte, de exemplu, avea o activitate mai clară. Pe timpul când era Domnica Manole președinte, exista un Consiliu științific consultativ, format din savanți, specialiști în domeniu, practicieni. Acuma situația este totalmente diferită…

Dacă ne ducem mai adânc în istorie și vorbim de Sfatul Țării, bunăoară, ne dăm seama că atunci au existat mari personalități care au știut ce să facă și cum să procedeze în anumite momente importante. Constantin Stere, președinte al Sfatului Țării, scriitor și om politic de excepție, împreună cu alți fruntași ai vremii, s-a orientat bine și, după ce Ucraina și-a proclamat independența, nu s-a mai dus cu toată delegația la Lenin să ceară independență pentru Basarabia. După aceasta, s-a făcut Unirea.

• Puteți să-mi dați măcar un exemplu când înțelepciunea și priceperea specialiștilor în dreptul constituțional au fost de folos în primul Parlament?

La adoptarea Declarației de Independență s-a lucrat minuțios și s-a ținut cont de toate lucrurile importante: cetățenie, teritoriu indivizibil, limbă, alfabet etc.  Când s-au separat Tiraspolul și Comratul, le-am atătat textul Declarației unde scria negru pe alb „teritoriu indivizibil”, pentru care au votat, și mai nu le venea a crede.  Ceea ce înseamnă că separatismul urmează să fie condamnat, iar răufăcătorii să fie trași la răspundere.

Țările Baltice, se știe, și-au proclamat independența ca state care au existat aparte până în 1940. Spre deosebire de ele, noi am fost rupți din teritoriul altui stat, România, deci situația este deosebită. O zi întreagă am stat noi și am chibzuit cum să formulăm în Declarație acest lucru și, până la urmă, am găsit varianta potrivită. Este adevărat că unii se ascundeuau în această perioadă, a puciului, prin tufișuri, iar Piotr Kremlinovici stătea la Moscova și aștepta indicații.

• Care au fost cauzele ce au dus totuși la înrăutățirea situației?

Chiar dacă am depus eforturi susținute și am separat puterea în stat, inclusiv, în două săptămâni, am numit prin comisie toți judecătorii, a lipsit vigilența și pe parcurs s-au întâmplat lucruri care ne-au adus lovitura de stat din 1993, când și-au dat demisia președintele Parlamentului, Alexandru Moșanu, prim vicepreședintele Ion Hadârcă, doi șefi de comisii, Vasile Nedelciuc și Valeriu Matei. De la Moscova a fost adus Piotr Kremlinovici, iar în fruntea comisiei juridice a fost pus Nicolae Andronic, în locul lui Tudor Panțâru. Lucinschi și-a făcut echipă pentru a distruge. Constituția a fost adoptată din prima lectură, după ce noi, mai înainte, am organizat două luni de dezbateri. Am organizat și o conferință internațională, unde au fost invitați și  specialiști importanți din SUA. Trebuia să adoptăm Constituția în a doua lectură, se pregătea Unirea cu Țara, cu toate județele, reintegrarea tuturor structurilor cu Țara. În afară de aceasta, trebuia să fie organizat un referendum după adoptarea Constituției în a doua lectură. Constituția a fost adoptată în 1994 de către agrarieni și nomenclaturiști care nu au mai ținut cont de nimic și au făcut ce au vrut.

• Deci adoptarea Constituției, dacă se poate spune așa, nu ar fi chiar constituțională?

Bineînțeles. Nu a fost consultat poporul și nu are legitimitate. În proiect, limba de stat era limba română care a fost înlocuită cu „limba moldovenească”. Imnul de stat „Deșteaptă-te române!”,  aprobat la Marea Adunare Națională, cu prezența reprezentanților plenipotențiari ai poporului, de asemenea, nu trebuia să fie înlocuit fără ca poporul să fie consultat. Nu am nimic împotriva „Limbii noastre”, dar acest imn nu este constituțional. Prin aceste acțiuni, Lucinschi și banda lui au atacat democrația națională, vrând să devenim un neam de oameni pierduți. De prin 1993 lucrurile au mers tot mai rău. Lucinschi, care ne amenința cu „las’ că vă arăt eu!”, s-a ocupat de distrugerea independenței, iar Sangheli – de distrugerea sectorului agrar-industrial!

• Declarația de independență a ars la 7 aprilie 2009 sau i s-a dat foc?

Nu doar Declarația de independență a ars, ci și alte documente importante, precum ar fi stenogramele ședințelor Parlamentului. Declarația era într-un safeu, care a fost înfășurat în material inflamabil. A ars, s-a carbonizat din interior Declarația. A fost o altă lovitură de stat. Omuleții verzi acționează la noi mai intens odată cu venirea lui Lucinschi, SIS fiind o filială FSB.

Pentru a nu se întâmpla asemenea lucruri, avem nevoie de promptitudine, dar la noi, vorba președintelui Snegur cu „mai lăsăm oleacă”, se întârzie permanent, iar pe urmă e foarte târziu. Exemple sunt o mulțime, dar am să dau măcar unul: avem o mulțime de emisiuni televizate în limba rusă și aproape nimeni nu a trecut în Parlament de la limba rusă la limba română. Pentru cineva e „o problemă tehnică”, dar, de fapt, este o problemă foarte serioasă. Mai ușor te descurci cu dușmanul pe care îl cunoști decât cu unii care parcă sunt de ai noștri, dar nu sunt.

Trebuie să vă spun că și imaginea noastră în lume suferă mult din cauza unor oameni politici care nu prea au învățat toată viața lor. În acest sens, îmi amintesc de o călătorie în Anglia, la Oxford, în 1991, unde am fost rugați să scriem vreo câteva fraze pentru o persoană foarte importantă de la noi, care descoperise „globul Moldovei”, pe care acesta trebuia doar să le citească. Am rămas contrariați, dar ni s-a explicat că englezii îi consideră pe cei care sunt aleși cei mai deștepți reprezentanți ai națiunii, iar pe cei din fruntea lor – și mai avansați decât aceștia. E clar că reprezentantul nostru era să spună numai prostii și atunci ce erau să creadă englezii despre moldoveni?

• De la București se dorește Unirea?

Unirea de dincolo? Noi trebuie să respectăm voința poporului. Unirea se va face anul acesta! Marea Adunare Națională este cea care decide. La ea trebuie să vină reprezentanții poporului. La adunarea de pe 21 mai de la Chișinău nu prea s-a întâmplat acest lucru și atunci ce valoare are?! La conferința de presă a Consiliului Național al Unirii am solicitat cuvântul. Am cererea ștampilată de la Președinție. Ne-am dus la adunare cu proiectul declarației de reunificare, proiect care se afla și în mapa Președintei Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care a stat lângă lângă Maia în soare și căreia nici nu i s-a tradus discursul pe care l-a ținut în română. A plecat foarte tristă…

Am discutat atunci cu reprezentanți ai Senatului și ai Camerei deputaților, veniți de la București,  despre Unire, dar mi s-a spus că    „nu-i momentul”. Le-am răspuns că mai așteptăm până la 27 august, după care, dacă nu se va întreprinde nimic, am putea merge pe jos până la București, vreo 20 de deputați, împreună cu deputatul Ion Mărgineanu care a parcurs pe jos, pentru acest ideal, drumul până la Alba Iulia. Să nu dea Domnul să ne oprească cineva la frontieră că o vom smulge cu tot cu pod! Iar la București nu vom fi doar 20.

Apropo, când s-a discutat problema Crimeei, la Kiev, în 2022, unde erau prezenți mai mulți șefi de state, doamna noastră președintă nu a spus nimic despre faptul că avem și noi teritorii ocupate. Sau a făcut-o?

Nu.

O vom face noi!

Vă mulțumesc pentru interviul acordat.