Post scriptum la „Cazul medicului C.”  

Are Caragiale o schiță intitulată Temă cu variațiuni. „Tema” e scurtă, simplă și, după cum se va vedea, inexistentă, ca fapt: un presupus incendiu vizavi de unitatea X. „Variațiunile” însă sunt multe, zgomotoase, foarte variate și includ interpretările cazului: comentariile unor ziare de orientări ideologice și politice diferite, diametral diferite.

Mi-am amintit de acestt text în legătură cu „cazul medicului C.” de la Spitalul Republican. Am luat „cazul” între ghilimele, deoarece tot ce există cu adevărat aici sunt exclusiv (sic!) interpretările. Adică: sfârâiacul. Medicul e învinuit de naționalism și de amenințări la adresa pacientului, iar, pe de altă parte, medicul este declarat erou, iar pacienta este blamată.

Se forțează nota, se consumă cerneală. „Cazul” e comentat până și în emisiunile propagandiștilor Kremlinului, ombundsmanul se autosesizează, spitalul deschide o anchetă… dar se pronunță acuzativ, ca și avocatul poporului, fără să mai aștepte procesul. Cu trimitere la Sputnik-ul interzis la Chișinău, portalul rus lenta.ru (care încerca cândva să o facă pe echidistantul, mimând un jurnalism obiectiv, construit exclusiv pe fapte) comunică fără drept de apel: la Chișinău, un medic ar fi refuzat să trateze un pacient rus care nu vorbea românește, mai și amenințându-l cu moartea (cu Kalașnikovul). Pacienta – cică – ar fi venit la medic, l-ar fi salutat rusește, iar el i-ar fi răspuns în română, revoltându-se că ea nu vorbește limba băștinașilor. Ce să mai comentezi, când presupusa „informație”, trucată până la absurd, despre închipuitul „fapt” s-a și  împrăștiat fulgerător pe tot globul „lumii ruse”? Istoria amintește de bancul cu Rabinovici, care ar fi furat o limuzină: s-a dovedit că era, de fapt, o bicicletă. Și că nu el, ci lui i-au furat-o.

Așadar, la o extremă, cineva laudă comportamentul demn (trebuie cineva să-i pună la respect pe imperialiștii obraznici!) și îi propune medicului să candideze la președinție; iar, la alta, medicul e amenințat (realmente!) cu moartea. Caragiale aici nici măcar textual nu trebuie să intervină, e suficient să aduni tot ce au scris portalurile și rețelele (cât de mult îi lipseau aceste rețele lui nea Iancu! Câtă varietate de stiluri și forme de exprimare!). Și să le pui în față cu realitatea.

Caragiale este invocat în acest caz mai ales pentru o posibilă replică finală, or cazul nici măcar nu a avut loc! Mai precis, dacă ar fi să examinăm un „caz” – ce merită cu adevărat să fie studiat și amendat, în consecință – atunci acesta ar fi: filmarea clandestină și difuzarea unui film fără acordul protagoniștilor. Iată aici chiar trebuie să intervină legislația! Să le fie de învățătură și altora care, în tradiția unor Plahotniuc și Șor, răscolesc rufăria oponenților, și poporul, nu doar naiv, ci și prost (sic!), abia așteaptă spectacolul bârfei! Și vom rămâne proști, atâta timp cât orice neisprăvit va filma ceva prin gaura cheii (discuția unui medic cu pacientul, confesiunile discrete ale unui politician, făcute unui prieten, declarațiile unui procuror, la fel de discrete, făcute în fața colegilor), iar noi vom căsca gura. Cine, naiba, să ne dezvețe de acest interes pentru discuțiile private?!

Or, în realitate, asistăm, fără pic de rușine, la o discuție privată dintre un medic și un pacient înainte de operație. Operație care, de altfel, a decurs cu succes, ca și tratamentul ulterior, pacienta externându-se. A fost vreun abuz din partea medicului? Dacă ar fi existat, ar fi urmat plângerea pacientei. A fost vreo amenințare din partea lui? Dacă ar fi fost, existau multe posibilități de amendare. Faptul că nimic din toate cele care circulă pe net nu e adevărat, e și reacția imediată a pacientei și… faptele imediate ale medicului. Și atunci cum să ajungi să penalizezi medicul, dacă nu ai motive? Te bizui tu, cogeamite avocat al poporului, pe o bârfă, pe o filmare ilegală și trunchiată? Iar faptul că spitalul își abandonează atât de ușor angajații chiar dă de gândit…

De gura lumii, nu mai spun nimic, ei doar… dă-i paie și ea va înghiți nu doar paiele, ci și toată pleava, fără rest. Ăștia suntem, nea Iancu a avut de unde să-și culeagă subiectele și personajele.

Sigur că în jurul „cazului” (ca efect, ca impact social, vorbind… în jurul vorbelor despre „caz”) am putea discuta. Am văzut patrioți români (aici ezit să pun/ să nu pun ghilimelele), umaniști înveterați, care cer imperativ ca medicii să îndeplinească Jurământul lui Hipocrate și să trateze bolnavii indiferent de etnie, limbă sau educație. Dar problema e inventată! Medicul a operat pacienta fără niciun fel de condiții. Gluma lui, reușită sau neinspirată, după cum doriți s-o interpretați, nu a fost decât o glumă. Asta au înțeles-o toți (sic!) care l-au ascultat, fie și trăgând cu urechea la o discuție care nu-i privea. Chiar și cei care s-au revoltat au înțeles că nu era o amenințare serioasă.

A fost pusă în discuție și chestiunea pacientei. Este ea obligată să cunoască limba română, limba țării în care locuiește? Iată aici gluma medicului ne dă un răspuns parțial. Dacă medicul vrea să te trateze, dar nu îți cunoaște limba (el vorbește limba țării)… tu cum îl ajuți să-ți salveze viața? E de gândit, doamnă. Atât. Discursul etic cu referire la pacientă îl las celorlalți comentatori.

Dacă dintre toate cele întâmplate în jurul acestui caz, ceva ar merita să se întâmple, asta e solidaritatea cu medicul hărțuit. El chiar merită tot sprijinul nostru, ca victimă a unor calomnii răutăcioase.

Povestea asta încâlcită e și despre cât de încinsă e atmosfera (politică, socială) și cât de ușor poate fi adusă la starea de explozie. Avertizarea e serioasă, codul portocaliu de averse sociale grave colorându-se tot mai mult în roșu, asta ar trebui să ne pună în gardă pe toți. S-ar putea să pătimească cel mai mult tocmai cei care cred că vor urmări explozia din foișor sau de la balcon.

Ce ar fi de reținut din această istorie? Că noi continuăm să ne turnăm reciproc, să ne bârfim reciproc, să ne privim concitadinii prin gaura cheii, să calomniem, să pârâm. Denunțurile ne-au ținut decenii întregi departe de lumea civilizată și boala asta nu ne-a scos-o nici independența față de imperiu. Boala e în noi, nu în sistem.

Reținem comportamentul calm și demn al medicului, care nu atât s-a revoltat, cât s-a nedumerit: cum să trăiești o viață întreagă printre moldoveni/ români, mai și purtând un nume românesc și să nu le cunoști limba? Apropo, noi, cei care ne revoltăm că s-a ajuns până aici, de câte ori ne-am nedumerit și revoltat că mulți dintre concetățenii noștri nu cunosc limba poporului majoritar? Și mă refer nu la un „noi” general și abstract, ci la fiecare dintre noi. La dumneata, de exemplu, cel care citești aceste rânduri. Pentru că obrăznicia imperială nu e de ieri sau de azi, ea crește pe drojdia indiferenței noastre.

Ultima întrebare e către autorități și responsabili. Ombudsmanul s-a autosesizat că un cetățean, un medic, este amenințat (fără nicio nuanță de glumă) cu moartea? A întreprins ceva? Și tot el, s-a autosesizat că cineva, de o iresponsabilitate criminală (sau, și mai rău: conștient de consecințe) creează atmosferă de ură în spitale, filmând pe ascuns și distribuind (pe un spațiu virtual nelimitat!) filme care manipulează opinia publică? Mai vreți metode sofisticate de război hibrid? Așteptați invazii de „omuleți verzi”? Ei sunt deja printre noi. Și manipulează elementar de simplu sistemul nostru de protecție.