Lucia Dolghi: „Mama mea a stat vreun an ascunsă prin păduri, în copaci”

2262
0
Cumsecădenie, blândețe și omenie

În noaptea de cinci spre șase iulie 1949 Lucia Dolghi, cu numele de fată Relițchi, dormea cum dorm toți copiii de la țară, obosiți după o zi călduroasă de vară, în care muncesc alături de părinți până seara târziu. Zgomotul unui camion care a frânat lângă poartă, strigătele și tropăitul soldaților care au intrat în curtea casei bătrânești în care locuia doar cu mama, bocănitul insistent în ușă și geamuri au trezit-o și au speriat-o ca niciodată.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE
Discutând pe îndelete despre timpuri de tristă amintire

„Soldații au tras din urma ei mai multe focuri de armă”

„Mămica se trezise înaintea mea. A reușit să-mi spună să mă strecor cumva prin grădina noastră plină de copaci viguroși și să alerg până la bunei, „mama bătrâna” și „tata bătrânul”, cum le zicea ea – să le spun că pe noi ne deportează… Când au intrat oaspeții nepoftiți în casă, mama a rămas, iar eu, o copilă de vreo zece ani căreia nu i se acorda prea multă atenție, am ieșit afară și dusă am fost! Nu lungă însă a fost și șederea mamei cu rușii înarmați care i-au dat ceva timp pentru a-și face „bagajele”. A ieșit, chipurile, să dea câinelui de mâncare și, văzând că soldații nu sunt prea atenți, a pândit momentul și a fugit, întâi prin livada noastră, apoi printr-o râpă adâncă din apropiere. Drept că soldații au tras din urma ei mai multe focuri de armă, dar ea a reușit să fugă nevătămată și să aibă grijă mai departe de mine și de părinții ei, buneii la care plecasem, să nu nimerim în mâna rușilor”, îmi povestește femeia de 84 de ani cu lux de amănunte, de parcă aceste lucruri înfricoșătoare s-ar fi întâmplat chiar ieri.

Alături de fiica Liliana

„Mă ascundeau buneii în vreun sac cu păpușoi sau în vreun butoi cu grâu”

În timp ce căutau fugara pe toate drumurile, poate dau cumva de ea, mama Elizaveta a reușit să ajungă la o cumnată, „soția unui frate de-al tatei, mort pe front”. „A rugat-o să ne ațină calea și să ne iasă cumva înainte, să nu ne mai ducem la casa noastră, pentru că ne-ar fi înhățat rușii. În așa caz, ar fi trebuit să iasă și mama să se predea, lucru de la sine înțeles. Nana a ieșit repede și ne-a întâlnit pe drum. „Duceți-vă înapoi că Liza a fugit”, ne-a spus ea și eu, împreună cu buneii, am făcut cale întoarsă la casa lor, unde m-am aflat mult timp, numai că fără mama… Mama mea a stat vreun an ascunsă prin păduri, în copaci, iar pe mine mă ascundeau buneii în vreun sac cu păpușoi sau în vreun butoi cu grâu să nu mă vadă cineva și să se ducă cu pâra la „selsovet”. În acel an, cât a lipsit mama, ne mai vedeam uneori pe la rude în toiul nopții, prin locuri ascunse unde speram să nu ne observe nimeni”, spune Lucia Dolghi.

Lipită strâns de mama cu ceva timp înaintea deportărilor. Anul 1949

„Pe tatăl meu „l-au luat” din tren”

Întrebată fiind unde era tatăl ei în acea noapte, doamna Lucia oftează și îmi povestește istoria tatei, care fusese condamnat la 25 de ani de pușcărie pentru „atitudini neprietenești față de marele popor rus eliberator”. „Tăticul meu, Andrei, fusese judecat cu un an înainte, pentru că era împotriva rușilor. Cât era el de împotrivă nu pot să vă spun, dar fusese pârât că ascultă „vocile”, adică posturile de radio străine în limba română. În satul nostru, Cotiujenii Mari, pe atunci centru raional, aveam școală medie și copiii care veneau de prin sate aveau nevoie de o gazdă. La noi la gazdă a stat fiica unui preot din Domulgeni. A venit odată preotul să-și vadă fata și l-a surprins pe tata cum asculta radioul. Nu a fost greu de înțeles că acesta i-a fost denunțătorul, care, pe lângă alt preot și încă vreo 17 martori, a fost prezent și la procesul de judecată. Am fost și eu cu mama la acel proces, dar ne-au ținut afară, în coridor și nu ne-au dat voie să participăm la judecată.

Pe tatăl meu „l-au luat” din tren, când pleca la cursuri de perfecționare de felceri la Chișinău. Fusese ziua mea de naștere și îmi promisese să-mi aducă din capitală ceva foarte și foarte frumos, pentru că eram unicul lor copil și părinții mei mă iubeau tare… S-a întors peste vreo nouă ani de la Vorcuta unde a stat la închisoare. A fost amnistiat și nu a mai stat închis 25 de ani, la câți fusese condamanat”, își deapănă firul amintirilor dureroase interlocutoarea mea.

Mama Elizaveta și tata Andrei

„Prima dată actele mi-au fost respinse”

Întoarcerea tatălui acasă și reîntregirea familiei a fost pentru domnișoara Lucia cel mai mare cadou. Casa le fusese confiscată, dar era cea a buneilor de pe mamă, unde a stat ascunsă și unde s-a întors și mama după ce s-a ferit de ochii oamenilor și ai ocupanților vreun an de zile. Aici a revenit și tatăl ei, chiar dacă la început i se pusese interdicția de a sta în localitatea de baștină. Autoritățile sovietice „s-au făcut a uita” de el, pentru că era un foarte bun medic oftalmolog pe care l-ar fi acceptat orice clinică de la Chișinău.

Venise și timpul plecării la studii și Lucia, luând exemplul tatei, a ales Universitatea de medicină din Chișinău, pe atunci institut. De trei ori și-a încercat norocul și abia a treia oară a fost admisă. „Prima dată actele mi-au fost respinse, pentru că eram fiică de „dușman al poporului, condamnat politic”. Pe mapa în care erau toate documentele era scris „Deportată”, fără a fi ajuns să văd Siberia. A doua oară l-am ajutat la examen pe un flăcău să scrie compunerea în limba rusă și nu mi-a mai rămas timp destul și pentru compunerea mea. Doar la a treia încercare am avut noroc de am întrat și de atunci am fost tot timpul dedicată medicinei. Că am lucrat chiar zece ani în plus și după ieșirea la pensie”, afirmă Lucia Dolghi.

Părinților nu li s-a mai întors casa confiscată

Lucia își amintește că în anul deportărilor, de care ea și mama au scăpat ca prin urechile acului, nu a frecventat scoala ca toți copiii, începând cu întâi septembrie. Abia către Anul Nou a venit directorul școlii cu câțiva profesori să-i convingă pe bunei să o lase la școală, pentru că „nu mai era atât de mare pericolul”. A reușit să recupereze materialul neînvățat și a devenit în scurt timp una dintre elevele fruntașe ale clasei și chiar ale școlii.

Îmi povestește cu durere în glas că părinților ei nu li s-a mai întors casa confiscată, iar când aveau ocazia să intre, inclusiv ea, pe la vreun vecin, lucrurile care le împodobeau casa se aflau acolo, la ei, de parcă așa și ar fi trebuit să fie. Oamenii nu se mai sinchiseau de furturile pe care le-au comis ori se prefăceau că „nu s-a întâmplat nimic grav”. Ce se întâmplă, la urma urmei, dacă ei ceva din casa unor „dușmani ai poporului”?

Fiind victimă a represiunilor politice, Lucia Dolghi beneficiază, ca și alte persoane care au acest statut, de anumite privilegii. Acestea, în comparație cu cele ale „eliberatorilor” care au deportat mii de oameni nevinovați, sunt aproape că inexistente. Este însă mulțumită, fiindcă s-a obișnuit cu greul. „Pe lângă pensie, mai primesc o mie de lei pe lună. Ne-au dat câte o mie de lei și de ziua deportaților, așa că îmi ajunge pentru bătrânețile mele”, îmi spune bătrâna doamnă.

„Când a murit Stalin, țin minte că urlam”

Despre ruși crede că nu ar mai putea să vină așa cum au venit în 1940 și e nemulțumită de unii dintre ai noștri și de unii dintre alolingvi care „parcă iau foc atunci când aud de români”. „ Nu cred că neamul acesta al nostru ar mai putea fi supus unui nou val de deportări. Deși de la ruși te poți aștepta la orice. Ș-apoi au aici, la noi, destui susținători. Nu vedeți ce se mai supără unii când aud de români, când spui că ești român?! Îi deranjează tare! Dar ce noi suntem ruși? Așa cum există olteni, ardeleni, tot așa există și moldoveni, dar, toți împreună, suntem români”, susține cu tărie Lucia Dolghi.

Când se apropia de sfârșit, discuția noastră putea să mai dureze sau abia să înceapă, pentru că „multe lucruri rămăseseră nespuse”, iar „o teamă totuși există, una ce te face să taci, să nu spui nimic, chiar dacă simți că ai dreptatea de partea ta”. Așa crede distinsa doamnă Lucia Dolghi care a binevoit să discute cu „cel de la gazetă”, ea fiind o cititoare fidelă a ziarului nostru cât timp s-a tipărit.

Ca o confirmare a celor spuse, interlocutoarea mea își aduce aminte de moartea lui Stalin din 1953, când tatăl ei se afla încă în pușcărie la Vorcuta, iar ea cu mama rămăseseră „fără casă și fără masă” fiind adăpostite de bunei. „Când a murit Stalin țin minte că urlam. Tăticul meu nu era să-mi spună adevărul. Umblam cu portretul lui Stalin la demonstrații și pe urmă îl puneam din nou acasă pe perete. Ne temeam să nu vină iarăși după noi, să ne ducă în Siberia”, mi se destăinuie femeia.

După încheierea discuției

Unele mici precizări

Despre Lucia Dolghi vă mai pot spune că toată viața ei a fost un excelent medic, a lucrat la Congaz  și la Florești, împreună cu soțul, medic și el, cu care „s-a luat de la facultate și are un băiat și o fată, Lilian și Liliana”. A practicat medicina, doi ani, și în Africa, în Sao Tome și Principe, o țară insulară, vorbitoare de portugheză, în largul coastei ecuatoriale de vest a Africii Centrale.

P.S. Lucia Dolghi este vecina noastră de la parterul blocului locativ în care locuiesc de mai mulți ani. Dacă, de această dată, nu v-am înfricoșat cu o istorie siberiană a unei familii de deportați adevărați, este pentru că, oricum, familia ei a avut foarte mult de suferit, Siberia venind peste ea acasă, aici unde trăim cu toții și încă mai simțim „grija fratelui mai mare care nu uită de noi”.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE