Alfabetul fotografilor// O MESERIE CU ÎNCEPUT ȘI FĂRĂ DE SFÂRȘIT

Foaia cu parfum de… hidrochinonă…

În societatea de azi fotografia joacă un rol foarte important ca sursă în mediul informațional, ca instrument în serviciul fotojurnaliștilor și în scop de documentare, dar și ca un hobby foarte răspândit în întreaga lume.

Să „hoinărești” prin arhiva labirintică a unui fotograf profesionist ori a unui amator e o mare plăcere, dacă am atinge doar aspectul emoțional, însă nici chiar un mare PROFESIONIST n-ar face acest lucru fără o marjă de teamă și, mai cu seamă, fără asumarea conștientă a ceea ce numim RESPONSABILITATE.

Laboratorul unui fotograf conține o mulțime de fotografii/ pelicule „adiacente” liniei ortodoxe a muncii acestuia, adică, să zicem, a muncii de fotoreporter la un ziar, ori fotograf în cadrul unui muzeu sau, pur și simplu, fotograf amator care mai merge și pe la nunți, pe la tabere de odihnă, prin expediții folclorice studențești, pe la mitinguri neautorizate, ori efectuând fotografieri nocturne prin subsolurile orașului, unde se adăpostesc boschetarii. În fond, un fotograf, uneori fără a se specializa, devine, într-un fel, UNIVERSAL: e prezent în studiourile artistice unde creează chipuri frumoase pe fundaluri de poveste, fotograf în condiții extremale (războaie, cutremure, incendii…), chiar și fotograf criminalist, fotograf documentarist și fotograf pentru acte, fotograf în slujba oficialilor, fotograf specializat în asemenea specii foto ori stiluri, cum sunt cel teatral, nocturn, subacvatic, naturist, industrial, arhitectural, erotic, nud, micro, macro, etc. etc. 

NOTĂ: Ziceam ceva de BOSCHETAR. Păi iată, orice subiect, apărut în obiectivul său – ăsta o fi termenul, fără minimalizarea valorii omului, – pentru un fotograf adevărat, întâi de toate este OM, dacă vine vorba de boschetar; OM, dacă vine vorba de un dezertor, OM, dacă e vorba de un ostaș înrolat într-o armată agresoare, OM este și copilul străzii, și refugiatul, și infractorul, așa cum OAMENI sunt și profesorii, ajunși în obiectivul aparatului foto, ori Ministrul X, Președintele țării Y și oricare altă persoană din rândul celor sus-puși. El, fotograful, îi tratează egal chiar și cu riscul de a nu fi înțeles, apreciat de unii ori de alții – din oricare categorie ar face parte… Și asta pentru că: toți Oamenii Mari au fost oameni mici; toți oamenii mici au fost copii; toți copiii au părinți; toți părinții și-au purtat copiii în brațe; că și unii boschetari au fost oameni mari, cu funcții de răspundere și au avut familii, dar au și copii și își iubesc părinții și copiii, ba, își iubesc Țara mai mult decât cei care strigă că o iubesc etc., etc. Lumea care nimerește, uneori întâmplător, alteori special, organizat în obiectiv, suntem noi, de aceea fotograful e ca și albina care polenizează nu doar copacii celor mari, ci și ai celor mici dintre noi. 

Arhivele de o viață ale fotografilor reprezintă o adevărată relicvă și un depozit de o valoare greu de estimat. Să ne imaginăm cum ar arăta un ADEVĂRAT DEPOZIT AL TIMPULUI – adică, uite, aici, în acest depozit închis ermetic, avem TIMPUL, să zicem, timpul domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt și, dacă îl deschidem, ne inundă acea stare de spirit de MARI LUPTĂTORI, BUNI APĂRĂTORI AI HOTARELOR etc… Timpul e cea mai mare bogăție a fotografilor! Ei, fotografii, opresc timpul, precum se zice pe bună dreptate. Ei au oprit căderea alpinistului de la înălțimea incompatibilă cu viața; au oprit obuzul care a distrus orfelinatul și a omorât lume și lume, au oprit începutul unui război distrugător; l-au oprit pe leu înainte de a sfâșia o antilopă; au oprit elevul în prima bancă, în primul rând, la prima lecție din clasa întâi cu mâinile pe genunchi și cu privirea curioasă, îndreptată spre doamna profesoară; au oprit spargerea barajului, care a inundat orașe întregi, au oprit avioanele în zbor înainte de a se tampona etc., etc. Doar pe pelicula LUI, a FOTOGRAFULUI, mai este în viață X, doar acolo se mai păstrează casa bunicilor cu atâtea amintiri din copilăria noastră, doar pe acea fotografie e pace, e mama, e tata la ușa casei și ceata de colindători. 

NOTĂ: Alt aspect al temei tratate rezidă în faptul că toți ne bucurăm de imaginile TIMPULUI trecut, acestea ne trezesc amintiri într-atât de luminoase, încât deseori ne dau lacrimile, ni se face dor de cei călătoriți, ne uimește coincidența unor detalii dintre persoane, descoperim în planul doi motănașul de pe gard și pe Mătușa Mila sprijinită în coada sapei; în sfârșit – ne vedem chiar și pe noi, deși urma să ne naștem doar peste ceva timp – vrem să fim parte a acelui TIMP, dar… Dar, la mulțimea de emoții, nici măcar nu ne întrebăm CINE e autorul acestor fotografii… De parcă el e așa, un… un CINE? E chiar atât de mic acest fotograf, încât, la numeroasele plăceri-amintiri captate și lăsate, de cele mai multe ori neremunerat ori remunerat doar cu un „mulțumesc” aruncat în grabă, să nu ni-l amintim? Din păcate, așa e! Și nu e vorba de o scăpare irecuperabilă, nici de lipsă de respect față de această breaslă. Lucrurile capătă contur cu ori fără voia omului – așa suntem noi, oamenii. Uităm. Nu ne amintim. Nu ne pasă de unele lucruri, pentru că mult mai valoros este faptul că, în sfârșit, l-am văzut pe bunicul în uniformă militară românească, din perioada interbelică, tânăr și frumos, ba chiar mai mult, fotografia e pe „iodokont” și a fost făcută și color – „parcă e viu…” – ne bucură el din poză. Din poza făcută de CINE? De un fotograf! Dar cine e acel fotograf? Un om, desigur, „nu de pe la noi…” În fiecare duminică venea la noi în sat FOTOGRAFUL cela și noi îi ziceam Nenea Fotograf, dar cei mai în vârstă – „terchea-berchea cela, că n-are cu ce se ocupa și umblă de zădără câinii pe la porțile oamenilor…” Fără nicio supărare. Omul dă nume oricăror fenomene, acțiuni, oameni etc. Așa a fost și așa rămâne… În fine: totul este, toate sunt, toți suntem, de toate avem… și punem fotografiile în sunduc ori în supra Mapa FOTO, cu mapele: BUNICII, PĂRINȚII, COPIII, LA IAZ, DE CRĂCIUN, adăugând și ANUL, din computer, doar fotograful nu e nicăieri. Și dacă e, apoi e cu presupuneri: „Îmi pare că aici ne-a fotografiat Badea-a-a cel din deal, cum îl cheamă… ?”;„…a fost la școală unul cu o valiză mare după el… cu ochelari… și cu „pachioaște”…

Ziceam de SUNDUC. Așadar, cum să procedăm cu o asemenea arhivă, în care se regăsește viața a două-trei generații, dacă nu chiar de pe la începuturile fotografiei? Fotografii din perioada tinereții părinților și a bunicilor noștri, pe undeva, parcă pe fundal, ivindu-se chiar și străbunicii rezemați de cotul bastonului pe prispa casei… Nu știu cum… Un lucru este cert și extrem de important – asemenea comori nu se aruncă la coș, neapărat trebuie să fie sistematizate și, respectând normele deontologice, să fie puse la dispoziția întregii comunități. Acest lucru poate fi efectuat prin tipărirea unor albume (Cum a făcut „Moșu” cu fotografiile din podul casei lui Zaharia Cușnir („Lumea lui Zaharia”) – Nicolae Pojoga, – unul dintre cei mai tari fotografi de pe la noi și din estul Europei, dar de ce nu? – o fi și mai și…); arhivarea acestora, atât varianta peliculă/ fotografie, cât și varianta digitalizată, organizarea de expoziții și, desigur, plasarea pe unele rețele de socializare, măcar și sporadic (și aici regăsim o anumită organizare a lucrurilor), dar, mai cu seamă, plasarea pe un site specializat la care să aibă acces marele public interesat nu doar de arta fotografică, dar și de istoria recentă și mai îndepărtată a comunității, de antropologie culturală, socială, urbană, rurală, vizuală, religioasă, vestimentară etc. a vremurilor și, în general, de modul de viață a LUMII de CÂNDVA – să zicem a lumii din timpul deportărilor și de după deportări; a lumii din timpul colhozurilor; a nunților cu mirese frumoase, dar desculț; a meselor cu mulțimea de copii în jurul unei străchini de sorbitură – semn că foametea încă e pe aproape; înmormântări… și nu așa, oricare, dar înmormântări a sus-pușilor, oficialităților de stat, personalităților din diverse domenii și a oamenilor simpli cu pomeni, colaci, podișoare etc. Sunt pline de enigme și mistere acele arhive, studierea cărora necesită timp-timp-timp, discernământ și competență, cu antrenarea diferitor specialiști din domeniu, dar și a „bătrânilor” acelor vremuri care poartă în memorie actul facerii/ desfacerii unor evenimente demult trecute și stinse parcă, dar vii prin duritatea sistemului comunist, spre exemplu, sau favorabile prin reformele promovate de populație prin mișcările sociale și proteste. 

Cine e fotograful Iacob Pricop?

A fost fotograful Muzeului Republican de Literatură „Dimitrie Cantemir”, cum s-a numit la sovietici Muzeul Național al Literaturii Române de azi. De la înființarea acestuia în anul 1965 și până la tragica moarte a fotografului, în anul 1976. La acest Muzeu, unde îmi duc „exilul și surghiunul”, cum ar zice un bun amic de-al meu, fotograful Iacob Pricop a „uitat” / a lăsat /, ne-a lăsat sute de pelicule developate cu o sumedenie de fețe, evenimente, de la cele private la cele oficiale, artistice și de reportaj. Printre acestea, și fotografii profesioniști vor aproba acest amănunt, sunt și o serie de pelicule „date la developat” de prietenii fotografului, – aici, Pricop, – care le-a făcut și fotografiile, dar acestea, peliculele, au rămas în laboratorul lui. Aceste pelicule, greu de identificat, desigur, la fel prezintă valoare și ca ținută artistică, și ca eveniment, devenit istoric. Aici l-am descoperit, în doar câteva imagini, pe bravul fotograf. Din câte am dedus în urma scanării pas-cu-pas a peliculelor, el a studiat împreună cu Alexandru Donos, Vasile Pojoga, Dumitru Coval, Ion Buga, și o serie de alți tineri pe atunci, dar mai apoi – personalități cunoscute și apreciate în mediul în care activau. Anume aceste persoane apar pe o serie de pelicule descoperite în „valiza lui Pricop”, dar și Nicolae Dabija, aflat în India, pe o peliculă ștearsă de vreme, Emil Loteanu, Glebus Sainciuc și actorul Valeriu Cupcea, excelentul primar general de Chișinău Nicolae Costin, profesorul Ion Melniciuc și o serie de alte fețe devenite cunoscute în timp.

Se vede mâna fotografului, dar, cine are harul, vede și sufletul de artist al acestui Fotograf al timpurilor Lor, al tinereții acelei generații de după război, de după foamete, de după venirea regimului comunist, care nu încăpea în mintea bunicilor, născuți și flăcăind în perioada interbelică, dar într-un fel ori altul, care era acceptat, fie și cu rezerve, aș vrea să cred, de către tânăra generație despre care vorbim. …Uite, în această fotografie sunt la Universitate, acolo sunt la lacul Ghidighici, dincoace la Vadul lui Vodă cu întreaga grupă, dincolo sunt la cantonamente la Bălți, probabil, apoi într-o expediție studențească, prin satele românești basarabene, inclusiv cele devenite ale Ucrainei, la un bal, la nunta colegilor, la Revelion, la Moscova, la Leningrad, în excursii, la cursuri, la examen etc. A lăsat atâtea urme încă nedescifrate Fotograful Iacob Pricop, că e nevoie de ani și ani pentru a le desprinde de realitatea de cândva și a le implanta în uzul cotidian curent, cu legende, așa cum se cuvine, pe înțelesul tuturor.

La finalul acestui succint crochiu literar-artistic, vă îndemn să răsfoim împreună o mică parte, cât un strop de apă într-o mare, din extrem de prețioasele fotografii de epocă ale Maestrului, inedite și, în mare parte, neidentificate, doar atâtea, câte permite spațiul ziarului. Despre celelalte fotografii, care rămân pe dinafară, amintesc doar prin a le comenta succint, potrivit textelor lăsate pe hârtiile cu care a învelit peliculele domnul Fotograf Iacob Pricop: aici e împreună cu ai casei, colo e la spital, vizitat de colegul Alexandru Donos, aici o face pe vânătorul, dincolo începe o zi nouă… Orice fotografie e ceva nou, spectaculos, nu e doar stop-cadru, ci e Viață. Viața lor, viața noastră, viața celor care ne urmează…

Dumitru MAXIM, fotograf cu profil larg, muzeograf, Muzeul Național al Literaturii Române