Nota de plată

Acum câteva săptămâni, președintele Maia Sandu ne avertiza în legătură cu planurile Rusiei de destabilizare a situației politice din RM. Despre posibile diversiuni și activități subversive ne-a vorbit și șeful SIS la sfârșitul anului trecut. Azi vedem cum Partidul „Șor“ tulbură din nou apele în Chișinău, iar Tiraspolul își începe exercițiile militare, pregătindu-se ca și cum să respingă un eventual atac ucrainean. Totul, pe fundalul declarațiilor provocatoare ale Kremlinului: Serghei Lavrov insinuează că următorul teatru de război se va deschide pe teritoriul RM, iar Maria Zaharova zice că Ucraina vrea să-și trimită trupele în Transnistria.

Ceva de speriat, nu? Firește! Dar cât de tare ar trebui să ne crească tensiunea? Destul, mai ales dacă luăm drept adevărate următoarele lucruri: 1. actualitatea informației oferite de președintele RM și 2. posibilitatea realizării planului.

1. Analiza (crono)logică a declarațiilor oficiale ne spune, totuși, că Alexandru Musteață era, în decembrie 2022, cumva mai la zi cu avertismentele decât Maia Sandu în februarie 2023. Căci, judecând după conținut, planurile rusești ar putea fi anterioare nu numai declarației prezidențiale, ci și avertismentului formulat de directorul SIS. Altfel spus, acestea ar putea data din perioada când rușii încă repurtau succese palpabile pe front – sfârșitul primăverii și începutul verii trecute –, adică atunci când un desant pe teritoriul RM părea încă posibil. Nu putem exclude, totodată, că întârzierea cu care Maia Sandu a tras șfară în țară a avut și o motivație politică. Pe de o parte, opinia publică occidentală trebuia să înțeleagă gravitatea pericolului în care se află nu numai Ucraina asediată, ci și vecina acesteia, RM. De aceea, declarațiile trebuiau să vină, mai întâi, nu de la serviciile de informații americane, de pildă, ci de la președintele țării vizate. Pe de altă parte, știind că se apropie primăvara și deci o vreme prielnică pentru proteste de stradă, Sandu a vrut, astfel, să pregătească moral societatea, dezvăluindu-i din timp natura pericolului și asociindu-l, inevitabil, cu tentativele de destabilizare pe care le pune la cale întruna Partidul „Șor“. Oricum ar sta lucrurile, trebuie spus că ușoara inactualitate a semnalului de alarmă nu îi reduce din sonoritate și poate că nici din substanță, deși evenimentele din ultima vreme par mai curând o iterație a celor din a doua jumătate a anului trecut, doar că în condiții și împrejurări diferite, ceva mai nefavorabile „organizatorilor“.
2. De ce anume ne temem, de fapt, când vorbim despre primejdii? În primul rând, de o lovitură de stat; în al doilea rând, de o invazie a trupelor din Transnistria, care ar sprijini această lovitură. Pentru a înfăptui o lovitură de stat nu e destul ca niște protestatari sturlubatici și înarmați cu pietre și bâte să pătrundă cumva în clădirea Parlamentului sau a Președinției și să proclame, de exemplu, crearea unui nou guvern „popular și provizoriu“ – să zicem, în frunte cu Tauber. Complotiștii ar trebui să mizeze și pe loialitatea unei părți semnificative a forțelor de ordine – altfel, noua lor republică va dura exact atât cât a durat și cea de la Ploiești, din august 1870. Chiar și prezența, ipotetică, a unor oameni cu arme de foc în mulțimea răzvrătită și gata să ia cu asalt câteva incinte importante nu va face decât să sporească numărul victimelor, dar nu va schimba radical deznodământul. Altceva e dacă trupele ruso-transnistrene fac un marș nocturn spre Chișinăul păzit doar de polițiști cu radarul, sărind în ajutorul „fraților“ ideologici care îi vor aștepta la ușa Președinției. Nu au făcut-o însă anul trecut, când situația le era mai propice – atunci de ce ar face-o acum, când intenția Kievului de a o termina cu enclava transnistreană, la cererea guvernului de la Chișinău, a fost enunțată chiar de președintele ucrainean?

Prin urmare, ce ar trebui să ne îngrijoreze cu adevărat la ora actuală? În mod logic, doar loialitatea forțelor de ordine ale RM față de președinte, Guvern, Parlament. Și față de popor, desigur, dar cu condiția ca cel care aruncă o piatră într-o clădire sau într-o cască de polițist să nu fie considerat în drept să o facă doar pentru că este un reprezentant al poporului. Dacă forțele de ordine și SIS își vor face datoria conform jurământului dat, protestele lumpenilor înrăiți vor fi în continuare doar o problemă de trafic rutier. Și asta e cam singura concluzie de etapă pe care putem să o formulăm acum, pornind de la informațiile oferite de oficialii moldoveni.

O concluzie mai generală ar fi că la situația actuală nici nu trebuia să se ajungă. CNA, procuraturile și judecătoriile trebuiau să-și facă de mult datoria, trăgându-i la răspundere pe zavergiii lui Șor, și numai. Dar procurorii și judecătorii noștri uită, a câta oară, că lucrează, de fapt, în folosul cetățenilor, și că, în instanță, ei reprezintă interesele statului, nicidecum alte interese. Nu mai poți pretexta deficiențe și încălcări procedurale când cei care scapă de justiție datorită acestor chichițe legale pun în pericol chiar țara în care trăiești. Ucrainenii au plătit și plătesc încă un preț enorm pentru corupția și delăsarea organelor competente din anii care au precedat războiul, dar și de după declanșarea ostilităților. Mii de funcționari și oameni cu epoleți care au lucrat, conștient sau inconștient, pentru inamic și care au sabotat instituțiile statului și societatea, slăbindu-le considerabil de dragul unor chilipiruri de moment, au rămas nepedepsiți. Și tot ei au fost cei care au deschis, vrând-nevrând, porțile în fața dușmanului, lăsând țara fără bani, muniții și provizii, dezbinând-o și chiar trădând-o prin transmiterea de informații clasificate etc.

RM începe și ea să plătească acest preț, căci țara e plină de inși care au deținut și dețin încă funcții importante, dar care, în prostia lor lacomă, nu sunt în stare să sesizeze legătura între creșterea bunăstării lor personale și descreșterea puterii de apărare a statului. Statul RM a renunțat la o bună parte din tehnica de luptă moștenită de la URSS, însă doar în beneficiul celor care au decis renunțarea. RM i-a tolerat în libertate pe toți cei care i-au golit nu numai bugetul de apărare, ci și bugetul în general. RM i-a ținut la loc de cinste pe politicienii și conducătorii de întreprinderi care i-au trădat interesele sau au trădat-o de-a dreptul. RM, indiferent de guvernare, nu a luptat niciodată cu adevărat cu cei care îi monopolizaseră economia și ale căror interese arareori au coincis cu doleanțele și nevoile celorlalți, dar și ale țării în sine. RM nu s-a opus nicicând intoxicării populației cu propaganda și dezinformarea unui stat care își ținea trupele armate pe teritoriul ei. RM a luptat doar cu medicii și profesorii ei și i-a izgonit pe tinerii care își iubeau țara, dar nu aveau nașii și cumetrii trebuincioși ca să-și facă o carieră acasă. RM nu a renunțat la mentalitatea sovietică în administrație, în gestiunea bunului public etc., rămânând fidelă rezolvării „pe verticală“ (vorba unui demnitar înalt) a tuturor problemelor și păstrării controlului absolut (de la cel fiscal la cel politic) asupra inițiativelor private. RM nu s-a liberalizat cu adevărat niciodată și și-a construit o democrație mai curând latinoamericană decât balcanică, fentând mereu normalitatea la indicațiile din culise ale unor sforari mai mult sau mai puțin discreți.

Pe scurt, poporul RM și-a meritat spaima pe care o trăiește acum. Căci el nu s-a identificat niciodată cu statul RM, deși tocmai el l-a creat timp de trei decenii, alegându-și reprezentanții și lăsându-i pe aceștia să populeze mașinăria birocratică cu neamuri și amici la cataramă. Deși tocmai el, poporul, a fost statul, nu puzderia aceea de șarlatani și de hoți care i-au cerșit voturile, făgăduindu-i mări de ciocolată și păduri de salam, și care, până la urmă, l-au adus nu numai la sapă de lemn, ci l-au și pus să se apere de dușmani cu aceasta. Frica cu care își așteaptă ziua de mâine poporul RM este nota de plată a istoriei pe care acesta urmează acum să o achite.

Și să dea Dumnezeu să plătim doar cu o porție zdravănă de spaimă. Căci, la cum ne-am purtat și la cum am gândit, la cât am „comandat“ și la cât am „consumat“, și noi, și clasa noastră politică am meritat, cu certitudine, o notă mult mai piperată. În consecință, nu ne rămâne decât să mizăm, pe lângă mila Domnului și ajutorul vecinilor – agreați, potrivit sondajelor, mai puțin decât dușmanii –, pe norocul nostru dintotdeauna. Cel al prostului.