„Noi toți ucidem ce iubim…” Un an de la declanșarea războiului în Ucraina

Interviu cu profesorul Vlad Pâslaru 

– Dle profesor, s-a împlinit un an de la declanșarea de către Rusia a războiului din Ucraina. Până în ultimul moment lumea nu credea că așa ceva este posibil, că este vorba doar de o intimidare a ucrainenilor și nu doar a lor. Până la urmă însă s-a întâmplat ceea ce este mai rău.  În opinia dvs., situația din R. Moldova este asemănătoare cu cea de acum un an din Ucraina sau se deosebește?

          Vl. P.: Cea mai bună definiție a istoriei – deși e doar una metaforică -, afirmă că istoria ne învață că nimic nu ne învață. Deși paradoxală, precum sunt, aparent, cele mai multe sentințe populare, definiția dată este mai populară decât definiția științifică a istoriei și-i în deplină conformitate cu teoria despre dezvoltarea ciclică a omenirii, menționată și de Biblie: „ce a fost, va mai fi, și ce s-a făcut, se va mai face” (Ecleziastul 1:9). Definiția metaforică neagă/pune la îndoială capacitatea oamenilor de a învăța din faptele și evenimentele care s-au consumat, chiar dacă acestea le-au provocat probleme uriașe și dureri profunde. Războiul din Ucraina este unul din fenomenele încă neînțelese, deși la prima vedere prezintă  lucruri elementare: rușii, sub pretext că își apără conaționalii de așa-zisa „nazificare”, și-au propus să recucerească de la ucraineni niște teritorii, pe care, la rândul lor, ei înșiși le-au cucerit de la alte popoare, ei dezlocuindu-i pe băștinași inclusiv prin exterminare fizică. Ucrainenii, pe de altă parte, își apără aceste teritorii, care nici ale lor n-au fost până nu demult, ele fiindu-le date lor în perioada sovietică de către aceiași ruși.

Paradoxul se termină aici, căci războiul a început cu bombardarea Kievului și a altor orașe, față de care rușii au o atitudine duplicitară: formal, le recunosc drept orașe ucrainene, retorica politică din cotidian declarând întregul teritoriu al Ucrainei pământ rusesc. Fiind însă marcați congenital de conceptul ubi bene, ibi patria (patria mea e acolo unde mă simt eu bine), consideră că etnicilor ruși din aceste orașe n-ar trebui să li se ceară cunoașterea și utilizarea în public a limbii ucrainene, ei ignorând categoric această normă internațională. Rușii nu-și ascund nici atitudinea indezirabilă față de democratizarea societății ucrainene și față de vectorul proeuropean și pro NATO al Ucrainei. E un comportament obișnuit pentru ruși, care nu recunosc dreptul la existență a altor popoare, pentru ei hotarele țării lor fiind declarate oceanele Atlantic și Pacific. Acestea sunt lucrurile clare despre ruși.

Neclaritatea a început atunci când planul lor de a cuceri Ucraina și a impune ucrainenilor un mod de viață specific rusesc în doar câteva săptămâni s-a spulberat ca o floare de păpădie, ei neașteptându-se la susținerea masivă a ucrainenilor de către occidentali. Anume aici a și început schimbarea cea mare, care se referă nu doar strict la războiul din Ucraina, ci mai degrabă războiul din Ucraina vădește începutul unei mari schimbări a lumii moderne. Cei care erau ferm convinși la începutul războiului că ucrainenii vor învinge/trebuie să învingă în acest război, căci vor fi ajutați masiv de occident, manifestă aceeași convingere și acum, la un an de la declanșarea măcelului. S-a schimbat însă fundamental înțelegerea acestui război, care nu mai este tratat drept conflict interetnic/interstatal, ci drept începutul unei refaceri temeinice a lumii. Se așteaptă ca sfârșitul lui să aducă nu doar dreptate social-politică, istorică și morală ucrainenilor, ci și să pună începutul desființării milenarei practici de soluționare a problemelor dintre popoare prin exterminare fizică reciprocă. Partea occidentală a omenirii, prin susținerea Ucrainei, se declară pregătită să remedieze conflictele interetnice și interstatale exclusiv în cadrul organismelor internaționale sau/și în birourile luxoase ale celor care dețin puterea asupra destinelor lumii.

– În prezent se discută mult despre amplificarea ofensivei forțelor rusești, inlusiv spre Odesa, de unde ar putea să ajungă mai ușor în Transnistria. Căt de real este acest pericol și ce trebuie, după părerea dvs., să întreprindă R. Moldova pentru a-l anihila sau, cel puțin, a-l diminua?

Vl. P.: Sunt departe de tainele și misterele militare, căci mi-am făcut serviciul militar ca soldat după absolvirea facultății și doar un an, în deșertul Kara-Kum, pe care-l stăpânesc turkmenii. De aceea și mă întrebam mereu: Ce caut eu aici?  Este acest deșert și patria mea? Deci nu mă simt în drept să fac previziuni cu privire la evoluția războiului din Ucraina. Pot însă să-mi declar încrederea fermă că scenariul punctat de tine nu se va realiza niciodată. Intrarea rușilor în Odessa ar însemna că ei au cucerit deja nordul și estul Ucrainei. Or, comunitatea europeană nu le va permite acest lucru. R. Moldova însă nu trebuie să ezite în întărirea granițelor sale, această acțiune fiind deja demarată prin solicitarea occidentului, de către președintele M. Sandu, a unor sisteme moderne de apărare antiaeriană. Concomitent, R. Moldova ar trebui să adopte o politică demnă față de Transnistria – suntem noi obligați s-o hrănim iată deja al patrulea deceniu?! -, precum și să  elaboreze și să implementeze urgent un plan de educație civică și patriotică totală, căci la acest capitol stăm chiar mai prost decât la criteriul analfabeți funcționali.

– Putin a anulat tratatul „de pace” cu R. Moldova, tratat care are mai mult de treizeci de ani! Să însemne oare aceasta o posibilă „spețoperație” nedeclarată încă? La ce ne putem aștepta?

Vl. P.: S-ar vrea să fie, dar nu va fi decât ceea ce este acum, la proclamarea ei: ideologie și război hibrid. Admiterea tacită de către occident a invadării R. Moldova de către Rusia prin coridoarele Odessa – Tiraspol și Odessa – Bugeac ar însemna deschiderea porților pentru Rusia de intrare în zona de frontieră cu occidentul – situație profund nedorită de acesta. Se prezumă deci activarea unor soluții de rezervă în stare să nu admită nici într-un caz ocuparea Odessei și întărirea rușilor în această zonă strategică a Mării Negre. Odată stabiliți în Odessa, rușii chiar ar deține toate pârghiile de înfometare a zonei Africii de Nord și a Orientului Mijlociu, ba și a unei părți din Europa de Vest, iar aceasta ar însemna pentru ruși mai mult decât ocuparea întregii Ucraine.

– În caz că izbucnește totuși un război provocat de Rusia în R. Moldova, cine credeți că ne va lua apărarea, cine ne va acorda ajutor?

Vl. P.: Țările și structurile internaționale care deja s-au declarat garantele integrității și securității R. Moldova: România, SUA, Uniunea Europeană, NATO. Nu vor face excepție nici Turcia sau țări nemembre în UE, precum Anglia, Norvegia sau Japonia. O vor face din sentimentul de solidaritate umană, dar și din înțelegerea faptului că războiul cu Rusia este cea mai importantă încercare pe care a traversat-o vreodată omenirea – aceea de schimbare esențială a lumii.

– Dacă s-ar fi înfăptuit până acum Unirea, care ar fi fost situația noastră în prezent? Este posibilă realizarea acestui deziderat și care ar fi efectele reîntregirii teritoriului?

Vl. P.: Permite-mi să precizez că Unirea s-a întâmplat deja, în 1918, acum trebuind să discutăm despre Reunire, care, dacă s-ar fi săvârșit până la războiul din Ucraina, azi ne-am fi simțit protejați și în siguranță deplină ca indivizi umani, dar și ca cetățeni ai României și ai Uniunii Europene. Se știe că războaiele izbucnesc pentru a soluționa o/mai multe probleme, deși n-au lipsit în istorie și războaiele declanșate de ambițiile unor stăpâni de țară. De regulă, sfârșitul războaielor soluționează, total sau parțial, problemele care le-au provocat. Dar problema cea mare a războaielor este că ele nu doar rezolvă anumite probleme, ci nasc și alte probleme. Pentru noi semnificativă este problema hotarelor în Europa, care a început (de fapt ea a existat dintotdeauna) cu semnarea acordului între Germania și URSS (Pactul Molotov-Ribbentrop), prin care Germania accepta ca URSS să ocupe Basarabia, pact consfințit, de facto, de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, 1975 (Conferința de la Helsinki), care a instituit  inamovibilitatea granițelor dintre state, stabilite la sfârșitul celui de al doilea război mondial. Astfel hotarul între România și URSS, stabilit de ocupațiile rusești din 1940 și 1944, a fost consfințit de un for internațional, ale cărui prevederi sunt valabile și după Declarația de Independență a R. Moldova.

Hotarele între state însă pot fi modificate cu acceptul reciproc al statelor care se învecinează. Deci unica soluție pentru noi rămâne integrarea în Uniunea Europeană și obținerea statutului de țară membră NATO, fie prin Reunirea cu România, fie ca țară independentă – soluție posibilă doar într-un context internațional benefic Republicii Moldova. Drept urmare, războiul din Ucraina este perceput tot mai mult ca cea mai importantă premisă de apariție a acestei situații multașteptate.

„Situație internațională” sau „context internațional” nu exclude însă, ci, dimpotrivă, include implicit atitudinea și acțiunile ferme ale statului interesat de   apariția lor, iar acestea din urmă sunt determinate, pe lângă alți factori importanți, și de orientarea strategică și calitatea educației în statul respectiv. La noi, de exemplu, noțiunea „orientare strategică a educației”, timp de treizeci de ani, este batjocorită de un conținut și o retorică abstract-universală, care, dacă și servește la ceva, acesta nu-i altceva decât scopul diminuării caracterului conceptual-vizionar al educației. Din cauza gestionării incompetente sau chiar antinaționale, timp de trei decenii, a domeniului conceptual al educației de către aceleași persoane, astăzi populația țării continuă, în mare parte și în mare măsură să fie marcată de criza de identitate, așa încât, o posibilă extindere a războiului în R. Moldova ar putea descoperi o colaborare în masă a populației cu ocupanții.

Nu e o prezicere „pesimistă”, ci o constatare realistă, în condițiile în care, în aceeași perioadă de trei decenii, cele mai valoroase materii cenușii produse de basarabeni au fost absorbite de occident și vor mai fi în continuare înghițite încă mulți ani, chiar și după reintegrarea românească/europeană, în țară/în teritoriu rămânând să vegeteze o masă amorfă de analfabeți funcționali, care abia de sunt capabili să deservească tehnologii simple de import.

Reușim totuși să producem vinuri tot mai mult apreciate pe piața externă, precum și câteva soiuri de fructe, îndrăgite chiar și de șenilele buldozerelor rusești – căci rușii, a spus-o un mare poet al lor, omoară ceea ce iubesc: Noi toți ucidem ce iubim,/ Dar nu murim cu toții (S. Esenin).

Interviu realizat de Gheorghe BÂLICI