Peretele regretelor

Regretele. Răzbat sacadat din scrisorile lui George Meniuc. Regretele nu presupun o viață regretabilă. Născut în 1918 la Chișinău, școlit de Tudor Vianu, Petre P. Negulescu, Dimitrie Gusti, Mircea Florian la Facultatea de Litere și Filozofie din București, revine în 1940 la Chișinău. Un pas fatidic, mereu regretat, succedat de întrebarea: ce ar fi fost, dacă n-ar fi fost? Dacă am fi rămas în componența României Mari? Dacă nu cădeam sub jugul imperiului sovietic, care a decimat soarta atâtor generații, încât nici azi nu suntem în stare să ne regăsim ca entitate, ca identitate națională?!

Când eram student aveam un principiu ferm: să mă feresc de trei „blestemuri” – tutunul, alcoolul și femeia… Apoi le-am cunoscut pe toate treizeci și trei de „blestemuri” – și nu m-am ales cu nici o stea în frunte. Pradă sigură în mrejele unei rusoaice, decepționat total abia după decesul ei, când i-a descoperit corespondența secretă. A repetat greșeala, dar prea târziu pentru alte regrete.

Conștient de potențialul cu care a fost înzestrat, declara într-o scrisoare către Tatiana Gălușcă: Laurențiu Fulga, Zaharia Stancu, Bezviconi – toți au crezut în mine, iar eu am pierdut anii cu fleacuri. Trebuie să ajung la această înviere a energiei mele pierdute… Și iată o frază cutremurătoare: Ah, Tatiana, de câțiva ani sunt zguduit de moartea mea! Voi învia oare?

În 1957, numit fiind redactor-șef al revistei Octombrie, organ al Uniunii Scriitorilor, o rebotează în Nistru. Publică materiale literare din toată Romania. Contribuie la publicarea în Basarabia a operelor lui Coşbuc, Caragiale, Russo, Hasdeu.

Perioada astrală durează circa trei ani. La plenara cc al pcm din octombrie 1959, unde revista a fost criticată dur, George Meniuc iese în apărarea lui Vasile Coroban, declarând de la tribună că Vasile Coroban este un om de cultură, un om mare. Vasile Coroban publicase în revista Nistru un studiu incendiar cu titlul O prefaţă agramată.

Lupta cu sistemul nu-i produce satisfacția pe care o așteaptă de la propria creație: Cea mai mare fericire este creația. Din mâinile tale zboară o pasăre nemaivăzută! Clipele astea sunt sfinte… Nu sunt prozator înnăscut, știu, dar mai toți poeții au scris proză… e bine să scrii, doar să fie cu gânduri, cu zbucium… Să ne facem datoria cât mai este timp… Deziluziile vin de la dorințele neîmplinite. Căințele vin de la erorile săvârșite…

Am primit premiu de stat și sunt laureat. Nu simt nici o schimbare nici în mine, nici în natura întreagă.

Cu cât faci pauze mai mari în munca poeziei, cu atât e mai greu să captezi toate scăpărările de fulger în tine.

Abia în 1969 îi este reconsiderată şi publicată poezia anilor 1937-1940, care apare în volumul Vremea Lerului.

Sunt anumite regrete care mă sufocă… Tu-mi spui că nu știu cine sunt,- se adresează el într-o scrisoare către Tatiana Gălușcă,- Tocmai că știu cine sunt și conștiința mă doare.

Meniuc e omul cărţilor, zice Vladimir Beşleagă. Văd în faţa mea mâinile lui grele, cu degete groase, butucănoase, prinse unele-n altele, ca o bizară încâlcitură de crengi şi rădăcini, odihnindu-se pe masă – mâini de om muncitor. Văd ochii lui retraşi după sticlele ochelarilor, aruncându-ţi, în timp ce vorbeşte, câte-o scurtă privire, dar de fapt, trăind o viaţă a lor, aparte, hoinărind printr-o lume, pe care numai el o ştie.

Calm, relaxat şi doar ochii îi trădează tristețea în portretul executat de maestrul Sergiu Cuciuc*. Observăm discrepanța dintre forma mâinilor cu cea descrisă de maestrul Vladimir Beşleagă. În rest – cărţi şi cărţi pe masa de lucru, care parcă ar mirosi, ca şi proza sa, a floare de salcâm, cu ţesătura densă, grea.

 Mihaela PERCIUN, scriitoare, muzeograf, Muzeul Național al Literaturii Române