Omenescu – de la Eminescu

Fug de fraze pompoase, dar nu pot să nu afirm că maestrul Vasile Romanciuc prin zâmbetul lui ușor enigmatic, prin liniștea din voce, prin tot ce a scris, s-a apropiat de Eminescu. Când tace – scrie. Un poet întemnițat/ scrie versuri libere…  Și Doar gândul de lucrează în tăcere/ e grăitor, și n-am nicio putere/ Să fiu Ecoul gândului tăcut… pentru că Sunt purtătorul de cuvânt al tăcerii! Chiar dacă Mi-ar fi plăcut să fiu cuvânt… de care să le fie dor celorlalte cuvinte… În gânduri cu rugăciunea Dă-ne nouă, Doamne,/ limba noastră cea de toate zilele/ și pe noi, Doamne,/ limbii noastre dă-ne.

Iată și întrebarea demolatoare: Cum e când nu ai cui lăsa/ limba – cu limbă de moarte? Iar în concluzie Numai moartea știe totul despre noi… Lăcașuri sfinte/ ne sunt cuvintele./ Ca-ntr-o biserică/ intru-n cuvânt./ De-aici, ajung cu sufletul/ până la Tatăl nostru/ carele este în ceruri/ până la tatăl meu/ care este-n pământ.

S-ar crede că un întreg popor a cioplit la poezia în care am încăput cu toții. Mai amplu de atât nici nu se putea, maestre! Busuioc la naștere,/ Busuioc la moarte,/ Floare de tristețe,/ Floare de noroc…/ Viața noastră, toată,/ Doamne, cum încape/ Între două fire/ Mici de busuioc!

Conștientizând că Trece Ieri, trece Azi, trece Mâine/ Tot ce-a fost între Da și Nu,/ Numai tu rămâi veșnic cu mine,/ Numai tu, Numai tu, Numai tu. Avem șansa să ne trezim Acolo/ unde gândurile mele despre tine/ se întâlnesc/ cu gândurile tale despre mine/ acolo/ se naște lumina… /între acolo și aici/ o divină melodie/ în anDante/ rotește sori și stele… Mai poți? Tu, suflete mereu înfometat,/ simți?-/ pâinea ta s-a copt:/ miroase a carte nouă… Pâinea noastră cea din toate filele…

Unde vom ajunge dacă O jumătate de viață nu facem altceva decât să ne punem măști pe obraz… câte le poate duce obrazul… gros de obraz – o mască în plus. Noi suntem noi, acei adevărați,/ doar când ne punem măștile pe față. …a venit timpul măscăricilor/ care au regi… 

Pentru unii, nu pentru toți: …cucuiele cele mai dureroase/ provin din căderea pe gânduri. Ce să mai comentez la fraza-i de mare învățătură? Atuncea când îți iese-n cale-un spân/ Cu vorba dulce – știi să-ți fii stăpân?/ Ce-aduce vorba dulce? Mult amar… Iar La judecata lui Dumnezeu,/ avocații/ sunt de prisos. Și Cum să te bucuri de o victorie hrănită cu ciubucuri?… Iar din minciuna cea mică, scoți minciuna cea mare…

Și prea târziu ne dăm seama că Pe lume, cel mai mare cimitir/ e cimitirul marilor iluzii… Când doar Cerul este singura oglindă care păstrează/ toate chipurile ce s-au uitat vreodată în ea. E trist când Din pământul arat cu tancul,/ cresc lumânări.

Trăindu-și copilăria pe malul Prutului, nu putea să nu exclame: Prut – trup/ rupt. Iar Lumina vine mereu la timp. Cu precădere în zilele noastre.

Dacă am reuși să scoatem/ toate bețele/ din roata istoriei/ am putea înarma cu ele/ o oaste îndeajuns de mare/ ca să bată măr/ până la capitulare/ legiunile/ falsificatorilor de trecut? Da! Măcar să încercăm.

Și dulci ca dudele Vă sunt slovele în poezia pentru copii: Ia-ți câte poftești, guriță! Să-l  îndulcim dacă plânge clovnul că n-are un nume frumos!

Sunt român./ Vorbesc româna./ În română vă iubesc./ Și român rămân,/ Lumina/ Limbii noastre s-o păzesc. Vă dorim, maestre, să ne-o păziți mulți ani în continuare, în speranța că vom deprinde și noi s-o păzim.

Mihaela PERCIUN, scriitoare, muzeograf, Muzeul Național de Literatură  „Mihail Kogălniceanu”