A deschide ușa

Școala, învățătorii buni și cartea bună sunt în stare să facă din copii nu doar meseriași de înaltă calificare în cele mai variate domenii, ci și oameni-model sub toate aspectele pentru toți ceilalți

Un mare gânditor chinez spunea, în urmă cu mai bine de 2500 de ani, că misiunea învățătorului este de a deschide ușa elevului, că mai departe acesta merge singur.

 Acest gând, pe cât de simplu, pe atât de adânc, adeseori m-a făcut să-mi aduc aminte cu drag și cu multă recunoștință de învățătorii pe care, acum șaizeci de ani, am avut norocul să-i cunosc, să-i ascult și să-i admir în Seliștea Nisporenilor, sat mare, frumos și de mare cinste pe atunci în zona aceea. Nimeni dintre ei nu mai este acum în viață, dar odată cu dispariția lor a plecat fără întoarcere o lume cu totul deosebită, rară și oarecum neobișnuită în mediul și în vremea aceea, o lume, de valoarea reală a căreia probabil nu-și dădea seama nimeni pe atunci. Aș îndrăzni să zic că poate nici chiar ei, dragii noștri dascăli, nu bănuiau ce lucru minunat făceau. Tocmai de aceea probabil au fost lăsați să se precipite neobservați în altă lume, de parcă nici nu ar mai fi fost.

Erau atât de buni cu toții, încât, după atâția ani, nu pot să-mi amintesc măcar unul care să nu fi fost la înălțimea misiunii pe care și-o asumase. O lume cu adevărat rară, o minune!

Nu le țin minte numele de familie la toți, căci pe atunci elevii se adresau la învățători pronunțându-le prenumele și patronimicul, practică impusă de rușii care ne stăpâneau. Văd și acum foarte clar chipul bătrânului învățător de matematică, Ivan Constantinovici, blând, sfătos, îngăduitor, care, prin aceste calități și cu un rar dar dăscălicesc, reușea să facă înțeleasă această știință complicată chiar și celor mai grei de cap. Și cu câtă bucurie mi-o amintesc pe învățătoarea de geografie, Maria Gavrilovna, care, pe lângă arta învățării, mai poseda și secretul bunei dispoziții, al unui calm imperturbabil și al respectului față de elevi, oricine ar fi fost aceștia! Revăd, apoi, imaginea învățătoarei de istorie, Țilea Alexandrovna, care, chiar dacă arareori era văzută zâmbind, chipul îi era mereu senin. Avea tot timpul vorba măsurată și gesturile calculate, iar lucrul în clasă și-l făcea cu atâta măiestrie și conștiinciozitate că la ea nu aveau curajul să se prezinte cu lecția neînvățată nici chiar elevii cei mai neisprăviți. De asemenea, e mereu viu în memoria mea învățătorul de fizică, Gheorghe Filipovici Cataraga, pe care noi îl consideram puțin straniu, prea exigent și cam aspru, dar cu toții știam că era un specialist foarte bun, care i-a făcut pe mulți să îndrăgească această disciplină care mereu oferea surpriza descoperirii și să o însușească bine, astfel că nu puțini au reușit, anume prin ea, să-și facă o frumoasă carieră. Atunci, probabil nimeni dintre noi nu a înțeles cum reușea Tamara Constantinovna Andriuță să ne facă limba franceză atât de apropiată, de parcă nici nu ar fi fost o limbă străină pentru noi. Fusese, fără îndoială, cunoașterea perfectă a acestei limbi frumoase, ca și stăpânirea celor mai bune procedee de învățare a ei, dar nu mai puțin a contat și faptul că, fiind, ca vârstă, mai aproape de noi decât alți învățători, găsea mai ușor calea spre sufletul zbuciumat al adolescentului și al tânărului pe care școala se pregătea să-l zburătăcească.

Cred că, la fel ca mine, colegii mei de școală și-au întipărit în suflet pentru totdeauna portretul învățătorului de limba și literatura română (moldovenească, cum se zicea pe atunci), Pavel Timofeevici Zavulan, figură rară în acel mediu, poate și pentru că se născuse în Chișinău și făcuse o bună școală românească. Cărturar prin vocație și prin meserie, ale cărui lecții savante se potriveau, prin ținută și profesionalism, mai degrabă pentru universitate decât pentru școala medie, cu apelul la surse și materiale care nu se întâlneau în manualele de școală, cu evocarea scenelor și a personalităților istorice, despre care didactica oficială nu voia să știe („La Sarmisegetusa stă mândrul Decebal// Ce-a-nfrânt armate multe de jos și de pe cal”), lecții doar aparent savante, căci în fapt erau urmărite de noi cu cel mai mare interes și ne-au rămas întipărite în minte pentru totdeauna. Între altele, anume el mă adusese pe mine la școala din Seliște, pentru că, așa cum pe vremea lui Creangă vrednicul părinte Ioan și dascălul bădița Vasile umblau prin Humulești și „sfătuiau pe oameni să-și deie copiii la învățătură”, la fel și inimosul meu învățător avea să adune la școală, un secol mai târziu, copiii care pășteau vacile pe dealurile împădurite ale Găurenilor, Vânătorilor, Ciuteștilor și Boldureștilor. Astfel, Pavel Timofeevici a întrupat modelul cel mai reușit al învățătorului, al aceluia conștient de misiunea sa culturală și socială și care tocmai de aceea nu se mulțumea să dea cunoștințe bune elevilor, ci făcea mult mai mult decât atât: depunea eforturi stăruitoare ca familiile de țărani, care și pe atunci o duceau destul de greu, ca întotdeauna, să nu-și lase copiii în afara școlii, iar odată cuprinși cu școala, acestor copii să li se dea și o educație civică și națională sănătoasă, pentru a deveni conștienți de ei înșiși.

Cazul învățătoarei de limba și literatura rusă, Polina Sergheevna Semeniuc, originară, se pare, de la baștina lui Ion Druță, este desigur cu totul aparte, e ceva ce se întâmplă extrem de rar. Faptul că ea reușea să ne facă pe noi, copii din zona în care nu se vorbea deloc rusește, să cunoaștem foarte repede măcar elementele esențiale ale operei lui Gogol sau Tolstoi, eu nu mi l-am putut explica niciodată. Portretele făcute de ea Natașei Rostova și lui Bolkonski, lui Oneghin și Tatianei, lui Kutuzov sau protagoniștilor „Sufletelor moarte” erau mai mult decât reușite, astfel că cele mai impresionante din ele au rămas neștirbite în memoria noastră. Părea ceva din afara realului, dar în fapt nu a fost altceva decât produsul comun al profesionalismului și al muncii, care însă nu a fost un produs oarecare, ci unul plin de strălucire, ceea ce i-a asigurat dăinuirea neștirbită peste atâtea decenii. O mărturisire: mai târziu, pe când eram student, devenind „naționalist”, începusem să fiu încercat de oarecare supărare că în școală cunoscusem literatura rusă mai bine decât pe cea română. Aveam să-mi dau seama totuși, până la urmă, că nu fusese vina școlii, ci a regimului de atunci care nu recunoștea literatura română.

Dar apropo de literatura română. Era în anii aceea în Seliște un învățător care se numea Nicolae Ivanovici Lazăr și care avea școala lui, o școală cu clase primare, situată pe un loc înalt numit „Pisc” (căsuța aceea mai este și azi, dar nu mai are zile multe), la o depărtare de vreun kilometru în linie dreaptă de la școala în care învățam noi, cei din clasele mari. El obținuse studii serioase pe timpul românilor, se pare că lucrase și învățător, astfel că atunci când au venit rușii era tocmai bun pentru deportare. Din fericire, i-au dat voie să se întoarcă în sat, ceea ce în general nu se admitea, și chiar i-au permis să-și reia activitatea didactică, acesta chiar fiind un caz ieșit din comun. Fiica lui mai mică, Varvara, îmi era colegă și era printre primii în clasă la învățătură. Câțiva, cărora li se părea că erau cu un deget mai sus decât ceilalți, o admirau nu numai pentru că era frumoasă și îi întrecea la carte pe toți, dar mai ales că vorbea foarte frumos în limba noastră. Încercând să o descoasem de unde știa ea să vorbească atât de frumos, am aflat că la ea acasă erau multe cărți românești. De acolo știa ea să ciripească atât de plăcut. Eu și încă un coleg sau doi din cei câțiva am început să ne punem bine pe lângă dânsa, încercând să o convingem să ne aducă și nouă câte o carte din cele citite de ea. Astfel am ajuns eu să citesc cărți în româna-română (până atunci mai văzusem pe la bunicul meu Axinte câteva cărți românești, dar acelea erau cărți bisericești care nu mă interesau). Prima carte pe care mi-a adus-o Varvara a fost „Pădurea spânzuraților”, de Liviu Rebreanu. Efectul acelei lecturi a fost atât de puternic, încât aveam senzația că am descoperit o altă lume, o lume a unui alt scris și a unui alt gen de carte, și că din acel moment eu însumi începusem să devin un altul. Au urmat „Mizerabilii” lui Victor Hugo, care, fascinându-mă cu tabloul magnific al unei lumi complet necunoscute mie, mi-a făcut totodată deschiderea spre marea literatură europeană și universală. Nu a știut niciodată prea buna mea colegă Varvara (am o fotografie unde sunt numai eu cu ea) și, din păcate, nu i-am spus asta nici atunci și nici după ce am întâlnit-o mai târziu cum, prin lecturile pe care mi le-a oferit, mi-a răsucit viața încă la începuturile ei, îndreptând-o pe făgașul care i se potrivea cum nu se putea mai bune. De fapt, schimbarea aceasta a fost doar mijlocită de colega mea, pentru că cel care realmente a făcut-o posibilă a fost tatăl ei, bătrânul învățător, care cunoștea puterea primenitoare a cărții și de aceea a adus-o și a cultivat-o în satul său.

Datorită contactului cu învățătorii aceia minunați și, prin ei, cu cărțile pe care ne-au făcut să le cunoaștem, cu timpul, începeam să nu mai fim băieții care doi ani în urmă veniserăm din satele de peste câteva dealuri în școala care avea să ne scoată în lume. La început nu eram conștienți de asta, dar de la o vreme începuserăm să ne dăm seama că nu mai eram cei de altădată. Pierduserăm nonșalanța și ușurătatea care până atunci ne făcuseră să viețuim într-o permanentă confuzie, un amestec ciudat de beatitudine, indiferență și trândăvie. Ne transportaserăm pe neobservate într-o stare de reflexivitate și de agitație rece în raport cu tot ce vedeam, auzeam sau simțeam. Altfel spus, începuserăm să vedem altfel lucrurile, oamenii și relațiile dintre ei. Și întrucât ne săltaserăm statutul în propriii noștri ochi, ajunseserăm să ne închipuim că alcătuiam o specie aparte, de parcă ne-ar fi atins aripa unui înger. Colegii mei nu se amestecau niciodată cu băieții din sat, nu mergeau la dansurile sau la filmele de la clubul sătesc, ci numai la dansurile și la filmele din școală. Ceea ce părea mai puțin firesc și de aceea mai greu de explicat era faptul că și alții, lumea din care am plecat sau chiar cea în care ne aflam, ne considerau mai altfel decât ei și deci ne plasau pe o treaptă mai înaltă. Eu am simțit această situație – jenantă, desigur, până la un punct – de mai multe ori atunci când după câțiva ani de învățătură reveneam la mine în sat. Multă lume, mai puțin părinții și bunicii, se țineau la oarecare distanță de mine, dar nu cu răceală, ci cu un soi de respect, care mie pe bună dreptate mi se părea exagerat și nedrept. De fapt și eu vedeam foarte bine că în satul meu nu mai eram băiatul care fusesem odată și, la drept vorbind, asta nu mă făcea tare fericit.

Această evoluție, care adie a mistică, nu ține să demonstreze cât de grozavi deveniserăm noi după câțiva ani de aflare în școală, asta chiar nu are nicio relevanță, în schimb ea pune în lumină un fapt mult mai important, cu adevărat relevant, și anume că școala, învățătorii buni și cartea bună sunt în stare să facă din copii nu doar meseriași de înaltă calificare în cele mai variate domenii, ci și oameni de o specie cu totul aparte, de o categorie superioară, oameni-model sub toate aspectele pentru toți ceilalți. Fără aceștia, nu există societate cu adevărat civilizată. Fără ei, societatea nu are obiective care să o ambiționeze mereu să îmbunătățească calitatea vieții în conținutul ei cel mai profund și în calitatea ei cea mai superioară. Fără astfel de oameni nimic nu o poate determina să se îngrijească, întâi de toate, de umanitarea oamenilor, de crearea unui climat în care fiecare să-și cunoască propria valoare și să aibă totodată știre de valoarea și drepturile celorlalți.

Am făcut să zăbovească condeiul asupra acestei situații nu din supărare că astăzi cartea nu mai are trecerea și căutarea de altădată, fiind împinsă spre margine de alte priorități și anume de goana după viață ușoară, fără alte griji decât banul obținut fără eforturi și în cantități cât mai mari, de traiul îmbelșugat și, preferabil, nemuncit, într-un cuvânt, de viața-petrecere, viața-spectacol, nu viața în care omul este mereu în căutarea locului său și a rosturilor sale. Am stăruit nu din cauza aceasta, ci din motivul menționat încă la început: din recunoștință pentru învățătorii mei și din admirație pentru felul cum au știut ei să-și facă munca lor care nu are egal, ca valoare umană, printre toate celelalte ocupații bune și utile. Nu am nicio îndoială că, la fel ca mine, numeroși alți norocoși care au avut învățători tot atât de buni se gândesc mereu la ei cu dor și cu plecăciuni adânci pentru harul pe care l-au avut de a deschide ușa.

Ion Țurcanu