Uniunea europeană versus Europa unită

Ursula von der Leyen ne vede europeni, reconfirmând, în recentul său discurs, sprijinul pentru ascensiunea noastră europeană. Una care durează de secole, chiar dacă ne aflăm aproape de centrul geografic al continentului. Știați că primul ziar tipărit în Moldova (1790) era în limba franceză? Se numea Courier de Moldavie, era tipărit… de comandamentul rus al lui Grigori Potiomkin (sic!) și publica știri din capitalele europene, inclusiv despre proaspăta revoluție franceză. Rușii aduceau moda europeană în Moldova, care trăise până atunci după modelul (cultural, politic, vestimentar) oriental. Occidentalizarea se producea treptat, pe modele aduse din Polonia (Miron Costin), Constantinopol (Dimitrie Cantemir) sau… Rusia. Multora li se părea că modernitatea e rusească, nebănuind că moda era de împrumut (amintiți-vă de începutul epopeii lui Tolstoi: în preajma războiului cu Napoleon, beaumonde-ul rus vorbea exclusiv franțuzește).

Transfuzia directă a ideilor europene/ occidentale vine în Țările Române odată cu întoarcerea emigranților pașoptiști (voiam să zic: a diasporei). Or, și revoluționarii ruși își adunau ideile (și tovarășii de idei) în bibliotecile și cafenelele pariziene, londoneze sau geneveze. Tot încolo va evada beaumonde-ul rusesc după revoluție. Încolo fug, azi, rușii, în dezacord cu războiul lui Putin. Noi însă – dacă ascultăm sfaturile „înțelepților” din opoziția socialistă  –  mai așteptăm să ajungem la Lisabona… prin Vladivostok. Or tocmai acum se developează ipocrizia președintelui rus, care câțiva ani în urmă se declara adept al unui proiect european întins până la Pacific, iar când invadează Ucraina declară război lumii civilizate, Occidentului în primul rând.

Citesc (pe o lentă rusească!) că la o nuntă din Crimeea s-a cântat „Cervona kalina”. Pe această chestiune criminală s-au deschis patru dosare administrative, restaurantul a fost închis, iar șeful administrației ruse din Crimeea (un oarecare Aksionov, născut la Bălți) a anunțat că cei care difuzează cântece ucrainene vor fi demiși, li se vor interzice activitățile economice și vor fi supuși urmăririi penale. Un detaliu minor în contextul evenimentelor din țara vecină, dar care vorbește mult despre „internaționalismul” „denațificatorilor”.

Spuneam data trecută că în focul și sângele războiului din Ucraina își primește botezul o națiune. Ideea de identitate națională a expus-o recent Volodimir Zelenski, într-un mesaj adresat ocupanților: „fără voi”; „fără prietenia și frăția voastră”; pentru că: „nu suntem aceiași”. Nu vreau să aplaud aceste cuvinte. Dar într-un război identitar, în care se produce delimitarea, ruperea zilei de noapte, a bazaltului de bazalt, război în care „frații” și „prietenii” au invadat o țară ce nu le aparține, oaspeții nepoftiți vor fi serviți, în loc de pită, cu… un calup de dinamită, vorba lui Cărare… Nu trebuie să ne mire că atitudinea se răsfrânge asupra tuturor reprezentanților poporului-agresor, inclusiv asupra unor personalități notabile ale istoriei și culturii ruse. Tumultul revoltei și urii e de nestăvilit. Sunt primul care voi saluta revenirea rușilor adecvați în mediul civilizator al toleranței și respectului reciproc. Dar azi îl înțeleg perfect pe „segregaționistul” Zelenski.

Care-i problema, până la urmă? Trăim în același spațiu, când mai mare, când mai mic, pe aceeași planetă, pe același continent. Pretindem că am fi leagănul civilizației, buricul ei. Totuși, diferențele (diferențele de viteze ale civilizării) sunt atât de mari, încât vecinii (de bloc, de cartier, de regiune, de țară) ne par extratereștri. Am ieșit din comunismul imperial atât de murdari, încât prima operație ce se cerea aplicată era salubrizarea. Ne-am șters de mizerie cu șervețele umede, pe parcursul a zeci de ani. Balticii au folosit furtunul și dușul, scăpând de murdărie și de mirosul urât. Rușii sau belorușii nu se deosebesc de cehi sau de polonezi, se deosebesc regimurile. Și, în consecință, educația – o chestiune de cultură, nu de biologie. După bâjbâieli prin glod și întuneric, vor reveni și ei, într-un sfârșit, la civilizație. Dar va trece timp până vor fi acceptați din nou. Și suntem condamnați să găsim soluții comune.

Tocmai pentru asta, într-o fază a dezbinării și delimitărilor categorice, avem nevoie, în final, de o Europă unită. Nu doar de o formalizată uniune a europenilor, ci de o comunitate care, păstrându-și diversitatea, ar fi unită în scopuri umanitare supreme. Mă gândeam, zilele astea, când a revenit în atenție istoria britanicilor, că există denumiri și abrevieri neoficiale ce cuprind esența lucrurilor mai bine decât titulaturi îndelung gândite. US pentru Statele Unite ale Americii și UK pentru Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord sunt exemplele remarcabile. Accentul definitoriu pus pe determinativ (în sintagmele englezești el este chiar scos în față), pentru descifrarea esenței: Statele UNITE/ Regatul UNIT. Două entități-reper pentru lumea civilizată. Nu uniuni (Taica Freud ar putea să explice fobia mea pentru acest cuvânt), ci entități unite… Europa UNITĂ mi se pare o sintagmă relevantă. În acest an, aglomerarea de state formând o alianță economică și politică s-a manifestat mai ales ca entitate unită. Nu o unitate formală, ci particule disparate, devenite comunitate și comuniune…