Însemnări despre prima Enciclopedie Română

Prima Enciclopedie Română, o ediție de lux pentru acele timpuri, a fost editată la Sibiu în trei volume pe parcursul „a două secole”, ținând cont că primul volum a apărut în anul 1898, al doilea în anul 1900 și ultimul, în 1904. Această carte veche și rară face parte din departamentul Colecții Speciale sau, cum îi mai spunem noi, Colecția „Moștenire” a Bibliotecii Centrale a BM „B.P. Hasdeu”. Cartea a apărut cu suportul Asociațiunii pentru literatură română și cultura poporului român, sub redacția doctorului în științe Corneliu Diaconovich.

Este o ediție de excepție, un tezaur informațional, o adevărată bijuterie a patrimoniului cultural și spiritual românesc. Ca să nu fiu numai cu vorba, vă propun câteva informații statistice despre fiecare volum.

Volumul I are 936 de pagini, în care au fost incluse: 10.401 articole, nouă hărți, planuri și anexe; 111 ilustrații la text.

Volumul II are 947 de pagini, unde au intrat 8.402 articole, o hartă, două anexe și 20 de ilustrații la text.

Volumul III are 1276 de pagini, cu 18.819 articole, două hărți, două anexe și 16 ilustrații la text.

E de înțeles că la această amplă lucrare și-au adus contribuția câteva sute de oameni de știință, savanți, scriitori, istorici, juriști, ingineri etc. din toate sferele de activitate umană din multe țări ale lumii.

Nu vom greși dacă vom afirma că în aceste câteva mii de pagini au intrat toate cunoștințele omenirii de până la anul 1905, dar sigur că opera este bine localizată în România și în spațiul românesc.

La întocmirea acestei lucrări grandioase au fost antrenate mari personalități ale timpului: cunoscutul profesor universitar, marele savant Grigore Antipa, publicistul și scriitorul Zamfir Arbore din Basarabia, savantul Victor Babeș, profesor universitar de la București, savantul filosof Vasile Hossu, rectorul universității din Blaj, un număr considerabil de savanți- medici din toate colțurile lumii, arhitectul Vasile Moga din București, profesorul universitar, membru al Academiei Române, scriitorul, publicistul Titu Maiorescu, savantul-jurist Gheorghe Popovici din Viena, savantul-chimist Maximilian Popovici din București, profesorul universitar, matematicianul Ion Otescu, arhimandritul-savant Ilarion Pușcariu, inginerul de mine Valeriu Pușcariu, preotul-savant Iacob Radu, maiorul Paul Rădulescu din Brăila, funcționarul de bancă Domenic Rațiu din Sibiu, juristul Dan Socaciu, savantul jurist Ioan Vajda-Voievod din Cluj, celebrul istoric, rectorul Universității din Iași Alexandru Xenopol, profesorul universitar August Scriban din Berlin, profesorul universitar, arheologul Teo Antonescu din Iași, colonelul Ioan Gărdescu din București, savantul Remus Roșca, specialist în istoria bisericii, și mulți alții.

La aranjarea articolelor „Enciclopediei României” redacția s-a condus de considerațiuni pur practice, și anume:

1. Numele proprii, precum și termenii tehnici neîncetățeniți în limba română, au fost dați cu ortografia lor originală.

2. Pentru înlesnirea aranjării mai practice a materialului, cuvintele feminine cu terminația -ă sunt date întotdeauna articulate cu -a;

3. Titlul articolelor, repetându-se în text, se dă numai cu litera inițială mare.

De la înălțimea anilor, în lucrarea propusă putem depista cuvinte și expresii, în viziunea noastră, deochiate, sau chiar necunoscute, dar acest lucru nu știrbește deloc din importanța acestei lucrări colective.

Ținând cont că Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” aparține municipiului Chișinău, sigur că ne-am interesat ce scrie „Enciclopedia Română” despre orașul Chișinău (volumul I, Sibiu, 1898, pag. 812) la sfârșitul secolului XIX:

„Chișineu, capitala Basarabiei și a districtului cu acelaș nume. Posedă o poporațiune de peste 120.000 locuitori – români, ovrei – 45.000, ruși, ruteni, armeni, bulgari și greci. Comerțul anual se urcă la suma de peste 6 miliarde ruble; obiectele principale de trafic sunt: grâne, vin, tutun și pielărie brută. Orașul are mai multe biserici frumoase, din care mai cu seamă este renumitul „Soborul” catedrala, două grădini publice, în care se înalță două monumente, unul al împăratului Alexandru II și altul al poetului rus Pușkin, exilat în Basarabia sub domnia împăratului Nicolai I; sub Cantemir-Vodă a fost un simplu sat, apoi la 1812 exarhul Gavril Badulescu (n.n. nume greșit, este vorba despre Gavril Bănulescu-Bodoni) a fost ales acest târgușor de reședința sa, și în curând după aceasta Chișinăul a fost numit capitala Basarabiei. Astăzi, Chișinăul este sediul administrației centrale a provinciei; aici locuiesc atât guvernatorul provinciei, cât și mareșalul nobilimii guvernamentale; aici sunt concentrate toate instituțiile statului, tribunale, temnița centrală, spital, două gimnazii-liceale, seminar, liceul de fete, consistoriul, mitropolia etc.

Orașul se desparte în două părți: orașul vechi – locuit de ovrei, și orașul nou – locuit de pătura cultă. La Chișinău apar 3 ziare, toate în limba rusă, deoarece în limba română este riguros interzis de a tipări ceva; aceste ziare sunt: „Eparhialnîe Vedomosti”, „Besarabeț” (Basarabeanul) și „Bessarabskie Vedomosti”. Chișinăul posedă o minunată bibliotecă publică, foarte bogată în cărți rusești, franțuzești, nemțești, englezești, arabe și ebraice, dar nici o carte românească nu este tolerată.”

În același volum, la pagina 478, depistăm un articol amplu despre noțiunea de Bibliotecă și o scurtă istorie a bibliotecilor, care vă asigur că prezintă un interes aparte.

În volumul nominalizat, la paginile 740-741, depistăm și un articol binevenit despre carte, pe care l-am găsit destul de interesant pentru a pune la dispoziția curiosului nostru cititor un fragment:

„Carte, un număr oarecare de foi sau coale, albe, scrise, ori tipărite, legate laolaltă pentru a forma un volum; adică sub carte se înțelege aproape numai o reunire de foi ori coale tipărite. Cea mai veche carte e așa-numitul „Papyrus Presse”, descoperit într-un mormânt al dinastiei 11 în ruinele de la Theba (Egipt) și care se află în muzeul național din Paris. La vechii greci și romani a fost foarte dezvoltată producțiunea de căeți, care se copiau de sclavi și se vindeau în piețe așa că operele clasicilor greci și romani erau răspândite în numeroase copii. Materialul de scris era papirusul și apoi pergamentul (Membrana). Papirusul scris se învelea în jurul unui cilindru și forma volumul; foile de pergament se îndoiau și se așezau peste olaltă, unele se și legau; astfel s-au format „Codicele”. Cărțile celor vechi erau împodobite cu diferite figuri, desene și picturi (inițialele mai ales), iar pereții cărților cu călcâie, copci, cornuri de metal și fildeș, precum și cu pietre scumpe; în această privință s-a dezvoltat un lux enorm. Migrațiunea popoarelor a nimicit partea cea mai mare a cărților așa că prin secolul VII-XI în unele orașe nu se găsea o singură carte, ba și mănăstirile cele mai multe nu aveau decât o carte de liturgii, până ce se porni în mănăstiri (adese prin legi și reguli de ale ordului) copierea de cărți. Inventarea tiparului în secolul XV a dat cu totul altă dezvoltare a comerțului cu cărți”.

Sigur că am putea da sute și mii de exemple legate de carte, biblioteci și în genere cultură, inclusiv din istoria națională și cea universală. Dacă vorbim despre tratarea unor evenimente sau personalități în trecut, aceasta diferă mult în comparație cu abordarea din zilele noastre. În multe cazuri adevărul istoric este ignorat de sursele de azi, politicul influențând scrierea istoriei. Fiecare subiect este trecut prin prisma politicienilor, dar aceasta nu mai este istorie adevărată, ci un fel de kitsch politizat.

În conținutul cărții, același lucru este și în alte diferite științe, de exemplu, geografia. De la 1898-1904 până în prezent, au avut loc numeroase războaie (inclusiv cele două războaie mondiale), revolte, revoluții sociale etc. și respectiv în urma acestora au fost modificate de numeroase ori frontierele statelor, au apărut și dispărut țări întregi. Unele state și-au schimbat denumirea, iar în „Enciclopedia Română” acestea figurează cu titlul cel vechi.

De asemenea, din perioada de când a fost editată lucrarea și până în prezent, au fost făcute numeroase descoperiri științifice, care evident că n-au putut fi incluse în volumele respective, în același timp în „Enciclopedia Română” au intrat multe descoperiri științifice care, din anumite cauze obiective sau subiective, au fost date azi uitării.

Cred că e firesc, ca această operă de excepție să fie solicitată de savanți, cercetători din diferite sfere ale științei, de studenți, oameni curioși de diferite vârste și interese, mai puțin sau deloc de elevi. Cel puțin, la Biblioteca Centrală a Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” aceasta este situația.

Ținând cont de faptul că „Enciclopedia Română” chiar din start, adică din anul 1898 la primul volum, a fost concepută ca o ediție de lux, cu o îngrijire poligrafică de excepție, tirajul ei era limitat, iar în prezent, în Republica Moldova sunt numărate pe degete bibliotecile publice care se pot mândri cu o asemenea bijuterie.

Alexandru Moraru

istoric-arhivist, publicist