Umbra trecutului (poveste polițistă)

Biografia noastră comună seamănă cu biografia unui personaj dintr-un film polițist. Ultimul din această categorie ni l-a arătat Netflix la cumpăna dintre ani, dar am mai văzut istorii de acest gen. Personajul (și nu e vorba doar de acest mini-serial britanic) își aranjează cum poate viața. Are familie, își face planuri de viitor, inclusiv prin consfințirea unei relații de durată cu persoana iubită, cu care decide să înregistreze căsătoria. Și exact acum, când viața e mai împlinită și perspectivele mai luminoase, îi vin niște mesaje care îi amintesc eroinei – amenințând-o că va ști toată lumea – că ea nu este cea drept care se prezintă.

Aflăm nu doar de un trecut ceva mai înnegurat, ci de o radicală schimbare de optică: identitatea personajului e falsă. E cazul clasic de impostură. Personajul își ascunde identitatea pentru a tăinui un trecut ce nu poate fi divulgat. Un trecut rușinos, un trecut nedemn.

Niciodată nu știi cum va reacționa lumea dacă va cunoaște adevărul, iar asta ne face să ne ascundem trecutul (și chiar identitatea), iar cineva ne poate amenința oricând cu divulgarea trecutului nostru. Or, dacă venim dintr-o zonă de tristă faimă, nu ne putem lăuda cu asta. Născuți cândva în URSS și crescuți pe drojdiile educației proletare, azi avem o altă identitate: nu doar altă cetățenie, ci și, adesea, și, uneori, un alt nume. Ne înălțăm în sferele blânde ale civilizației și uităm cu desăvârșire de trecutul arid sau mlăștinos, din care am ieșit, înainte să ne crească aripi.

Dar trece un timp și lumea veche se răzbună. Ea vine să ne șantajeze, precum dușmanii personajului din film. Să amenințe cu divulgarea adevăratei noastre identități. Să ne spună, consecutiv, că noi nu avem dreptul la un alt mediu de viață, că suntem incompatibili cu aerul tare al libertății, că nu suntem demni să abandonăm țarcul. Vrem să ne schimbăm pielea și esența, dar ni se amintește mereu de trecutul, incompatibil cu noile realități, bune doar pentru alții. Uneori și conaționalii ne amintesc, din aceeași pasă a trecutului, că veceurile noastre din curte sunt incompatibile cu gazonul englezesc și trotuarele europene.

Vecinii din estul îndepărtat, în frunte cu Rusia, adună furibund ruinele vechiului imperiu, sperând să construiască din cărămizile blocului demolat un nou zid chinezesc, care nu atât să apere inutilul construct, cât să păzească țarcul, să nu fugă în lumea liberă concitadinii. Belarus, Kazahstan, războiul din estul Ucrainei sunt dovezile clare ale unei resurecții a totalitarismului autoritar de tip sovietic. O ofensivă pe toate fronturile, amintind populației din aceste țări trecutul lor rușinos, care trebuie să-i țină grămadă. Forțele comune de represiune, mai exact unitățile aeropurtate (ce ironie să numești desantul rus de unități speciale „pacificatori”) sunt puse pentru prima dată în acțiune, fără să existe nici cea mai mică aluzie de invazie externă, mai curând ca antrenament și avertizare, ca un memento pentru oricine va îndrăzni să viseze la schimbarea pielii și la o viață demnă, într-o lume civilizată, departe de realitățile sovietice.

Am urmărit, atât cât am putut, procesul intentat „Memorialului” rusesc, o organizație care avea scopul nobil de a reabilita numele persoanelor persecutate de regimul comunist, arestate, deportate, încarcerate sau împușcate. Comentariile din ajunul procesului convergeau spre câteva erori tehnice, când pe lista celor reabilitați erau incluse, din inerție, persoane care au avut antecedente penale sau au fost ele însele torționari. Dar aceste erori erau insignifiante. Altceva deranja justiția. Am fost de-a dreptul șocat să citesc în capetele esențiale de acuzație învinuirile procurorilor ruși că, prin etalarea crimelor regimului, activiștii „Memorialului” atentau la onoarea statului sovietic! Simplu spus, acești procurori aveau misiunea să reabiliteze statul sovietic, considerând criticile la adresa lui drept o crimă!

Literalmente, procurorii ruși (de azi!) învinuiau „Memorialul”, un centru de apărare a drepturilor persoanelor supuse represiunilor, de faptul că, „în loc să cinstească memoria slăvitelor realizări (în original: „вместо памяти о славных достижениях”), impune pocăința pentru trecutul sovietic” (aici nu pot să nu-mi amintesc de Pocăința lui Tenghiz Abuladze, celebrul film din epoca glasnostʹ) și „creează imaginea falsă a URSS ca stat terorist”. Deci ofensa adusă trecutului sovietic e grija juraților ruși de azi! Numai că Federația Rusă însăși (cea din epoca imediat post-sovietică) a recunoscut acțiunile criminale ale regimului sovietic drept represiuni politice, astfel încât și lichidarea „Memorialului” cade sub incidența represiunilor acuzate de statul rus actual!

Soluția, valabilă pentru toate cazurile de șantaj, e să ne asumăm trecutul, fără nostalgii. Să ni-l asumăm plenar, pentru a putea merge înainte. Să-l recunoaștem și să-l renegăm conștient, nu din inerție sau din motivul că așa fac toți.