Diplomatul satului

1413
0

A curs ceva cerneală „și muci” pe subiectul vizitei lui Nicu Popescu la Moscova. Am citit câteva comentarii critice, pline de bun-simț, bunăoară, articolul lui Nicolae Negru „De la politica externă «echilibrată» la politica externă duplicitară“ (în „Ziarul Național“, ediția din 19 noiembrie), dar și câteva aprecieri laudative, emise, ca de obicei, de aceiași cameleoni de serviciu ai expertizei politice locale. Totuși, am sentimentul că subiectul e departe de a fi epuizat, de aceea cred că ar trebui să luăm cât mai în serios și să încercăm să deslușim cât mai bine tot ce a afirmat ministrul moldovean după întâlnirea cu Lavrov, inclusiv în interviul pe care i l-a acordat redactorului-șef al postului de radio „Eho Moskvî“, Aleksei Venediktov. Pentru a înțelege firea și gândirea guvernării actuale și a scăpa, astfel, de niște iluzii care, nevindecate azi, ne vor durea înzecit mâine.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Orice ar spune secta de adulatori ai celor de la PAS (categoria de cetățeni și postaci care găsește scuze pentru toate gafele și deciziile proaste ori incompetente ale guvernării „reformei“ și „speranței“), șeful MAEIE a dat-o în bară. Zgomotos și proverbial. Încă un episod de pomină în istoria, și așa nu foarte strălucită, a diplomației moldovenești.

Pe scurt: domnul Nicu Popescu s-a întrecut în aiureli. În primul rând, a apreciat rolul de „mediator“ al Rusiei în diferendul transnistrean – o afirmație situată în afara oricăror explicații rezonabile sau, mai pe șleau, o aberație. Nesimțita noastră clasă politică a întinat destul memoria celor care au avut de suferit pe durata acestui conflict, inclusiv în urma intervenției „pacificatoare“ a Rusiei: căzuți și răniți, refugiați și întemnițați, răpiți și batjocoriți etc. Credeam că cel puțin această guvernare va avea minima decență să nu danseze pristanda în prezența barinului de la Kremlin și să nu-i mulțumească acestuia pentru umilința din 1992, dar camaradul Popescu – ave lui! – m-a readus cu picioarele pe pământ.

În al doilea rând, ministrul moldovean a zis că majoritatea absolută a cetățenilor RM este împotriva reunificării cu România, bazându-se, după cum a precizat ulterior la solicitarea „Gazetei de Chișinău“, pe „rezultatele ultimelor alegeri parlamentare și programele de activitate ale partidelor parlamentare“. Argument din aceeași categorie cu cel al comuniștilor lui Voronin, de pildă, care își justificau moldovenismul în temeiul recensământului din 2004, la care doar 2% din populație s-au declarat „români“. Faptul că unioniștii nu au o formațiune care să-i reprezinte și de aceea votează cu partidele declarat „proeuropene“, doar ca să evite o nouă guvernare „proestică“, este un argument care nu încape în logica destul de simpluță a domnului Popescu. Ei bine, de azi înainte unioniștii vor ști cât de „națională“ este guvernarea din care face parte Chamberlain-ul nostru – dacă-s numai vreo câteva procente, la viitoarele alegeri PAS nu le va simți lipsa. Ceva îmi spune însă că le va simți…

În al treilea rând, șeful diplomației RM a lăudat acordul cu Gazprom. Aici e firesc să ne întrebăm: ministrul Popescu nu știa nici la acea oră ce clauze ascunde performanța de negociator a colegului Spânu ori știa, dar o făcea în continuare pe amicul Rusiei?

În al patrulea rând, eminența diplomatică moldovenească a reiterat cu fermitate politica predecesorilor săi de a plasa cele două sfere ale inteligenței geopolitice chișinăuiene atât în barca CSI-istă, cât și în cea a „integrării europene“. Mulțumim domnului ministru măcar pentru refuzul de a ne integra în Uniunea Eurasiatică.

În al cincilea, dar nu în ultimul rând, Nicu Popescu, provocat de Venediktov, s-a referit și la Pactul Ribbentrop-Molotov. Admițând că acesta a avut urmări tragice pentru popoarele vizate, ministrul moldovean i-a îndemnat pe ascultători să nu rămână prizonierii trecutului, să privească în viitor, adică să facă abstracție de unul din evenimentele majore ale secolului XX, cel care a reconfigurat harta Europei și a făcut posibilă monstruozitatea numită RSSM, și plodul ei fidel, RM de azi. „Mы не хотим зацикливаться на каких-то исторических вопросах“, a rostit răspicat șeful MAEIE…

Poți să pledezi cum vrei cauza „statalității“ moldovenești, poți să pledezi chiar pentru o „națiune civică moldovenească“, dacă la altceva nu te duce capul, dar nu poți pune la îndoială semnificația unică și indiscutabilă a evenimentului de la 23 august 1939. În cazul lui Nicu Popescu, un metis al învățământului diplomatic rus și al ambiguității corecte politic, pe care rulează motoarele ONG-urilor și experților noștri cu finanțare din Occident (sursa de cadre a cârmuirii actuale), încercarea de a prezenta drept complicată o chestiune simplă și limpede ca lumina zilei dovedește cât de superficial înțelege omul natura adevărată a relațiilor unei țări ca RM cu o țară ca Rusia. Dar poate că nu e vorba de superficialitate, totuși? Poate, așa cum sugerează și Nicolae Negru în articolul citat mai sus, e vorba aici de viziunea întregii guvernări? Poate că acesta este chiar punctul de vedere al Maiei Sandu însăși, consonant mai curând cu concepția unei anumite părți a establishment-ului european asupra Rusiei, decât cu bunul-simț și cu realitatea istorică propriu-zisă? Poate, ca să-l înțelegem pe bine pe Nicu Popescu și pe cei care l-au pus în fruntea MAEIE, ar fi mai util să-i recitim pe Henri Barbusse, Romain Rolland și Panait Istrati?

În loc de concluzie, aș vrea să relatez un dialog pe care l-am auzit mai mulți ani în urmă. Doi medici polemizau în orașul de azi al Marinei Tauber despre rolul jucat de bolșevici în istoria Basarabiei – era pe vremea când comuniștii de la Bălți țineau cu tot dinadinsul să reinstaleze statuia lui Lenin în centrul orașului. Unul dintre medici a zis: „Desigur, bolșevicii au făcut mult rău, dar dacă nu ar fi fost Lenin, eu nu aveam nicio șansă să devin chirurg“. Argument similar cu cel invocat de Popescu în pledoaria lui: pactul a fost rău, dar el ne-a făcut posibili, așa că hai să nu mai discutăm despre caracterul lui nefast. Probabil, într-o altă istorie decât cea scrisă de bolșevici în Basarabia, nici acea persoană nu ar fi devenit medic, nici Nicu Popescu nu ar fi devenit ministru. Mai corect însă ar fi să formulăm chestiunea altfel: câți medici mai școliți și diplomați mai întregi am fi avut dacă URSS ne lăsa în pace?

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE