Tainele bisericii din satul Fântânița – „Trăim de azi pe mâine, dar păzim ce mai avem!”

Dorința de a cunoaște mai aproape istoriile oamenilor de prin satele Moldovei ne-a adus la nordul țării, în satul Fântânița, raionul Drochia. Sat care are o istorie numărată în cinci secole, cu peisaje pitorești desprinse parcă din scrierile lui Creangă, monumente ale naturii și oameni vrednici.

Un exemplu în acest sens este Lidia Strungari, care a ajuns în septembrie la al șaptelea deceniu. Mătușa Lidia a muncit toată viața pe câmp, de altfel și azi tot din lucrarea pământului se hrănește. De vreo treisprezece ani lucrează la pangarul din biserica satului, cu alte cuvinte, vinde lumânări: „Eu lucrez la biserica din centrul satului, sunt starostele bisericii, vând lumânări, mă ocup de documente”.

În afara de aceasta, tot de atâția ani, bătrâna are grijă de prima biserică din sat. Lăcaș care, potrivit administrației locale și sătenilor, ar avea câteva sute de ani, însă anul când a fost înălțat acesta nu se cunoaște cu exactitate. Biserica de lemn cu hramul „Sfântul Nicolae” se află în cimitirul satului, iar singura cheie de la ușa acesteia o poartă-n traistă protagonista materialului nostru.

„Dacă este vreun mort în sat, eu vin aici, deschid biserica pentru ca oamenii să-și poată lua năsăliile și alte obiecte pentru înmormântare. Vin și fac curățenie când pot și cum pot, deoarece trăiesc în alt capăt al satului”, ne-a spus Lidia Strungari.

Văzând biserica, te poți teleporta cu ușurință într-un trecut îndepărtat. O construcție de lemn, modestă, cu clopotnița încorporată și cu o cruce deasupra acoperișului ruginit. Lăcașul poate fi considerat martor al tuturor bucuriilor și tristeților ce au marcat satul de-a lungul zecilor de ani. Iar acum un singur om a ajuns să-i poarte de grijă. Lidia Strungari ne-a mărturisit că doar credința o motivează să urce cu regularitate dealul spre vechea biserică din sat:

„Vin de 2-3 ori pe lună, mai descui ușa, mă mai uit. Am grijă. Mai sunt și răufăcători, nu avem cu ce plăti nici măcar un paznic. Trăim de azi pe mâine, dar păzim ce mai avem! O păstrăm cum putem. Sătenii spun că ar da o mână de ajutor, dar nu este de ajuns.”

La intrarea din biserică sunt câteva obiecte de cult pentru funeralii. Pereții sunt plini de icoane cărora timpul le-a șters din culoare. Podeaua, pe care o mătură bătrâna ori de câte ori ajunge la biserică, este învelită cu multe covoare, ca să acopere lemnul putrezit, la fel, de timp.

„Clopotul este mare, îl batem atunci când răposatul ajunge-n cimitir. Eu sunt prezentă sau clopotarul. Doamne ferește de vreo ninsoare mai mare că se prăbușește biserica, o vâră cu totul în pământ. Altarul a ars, a fost un incendiu. Totul este foarte vechi aici, primele icoane și haine de-ale preoților”, ne-a spus femeia.

Cu câteva lacrimi strecurate și cu sufletul la gură, bătrâna ne-a povestit despre fiecare colțișor al locului în care cândva se rugau sătenii. Ne-a făcut și o excursie prin mica biserică, care tot mai mult și mai mult își apropie podul de podea: „Aveți grijă pe unde călcați. Tot ce vedeți este vechi și putred, mai ales podeaua și ramele icoanelor. Păcat și „prăpădeală”. Doar stăm, ne uităm și ne rugăm Domnului s-o țină măcar așa cum este.”

Deși ușa altarului era deschisă, din cauza stratului de praf și a pânzei dense de păianjen am pătruns cu greu în locul în care cândva, poate sute de ani în urmă, preoții au început a ține slujbele. Lidia Strungari nici nu bănuiește câți ani poate avea biserica, însă acest locaș se regăsește și în amintirile mamei sale.

„Părinții mei au fost credincioși, am mers cu ei la biserică de mic copil. Mama mea este în viață, are 90 de ani. A venit la această bisericuță când era mică, alături de părinții ei și de bunici. Tare avem nevoie de ajutor, dar nu știm cui să ne adresăm. Vă spun cu credință că tare am vrea să o restaurăm, poate și statul să ne ajute”, ni s-a destăinuit femeia.

Sătenii pe care i-am întâlnit pe ulițele satului ne-au spus și ei că biserica e foarte veche, iar majoritatea au cunoscut-o deja în starea deplorabilă în care este astăzi. Primarul satului Fântânița, Vitalie Pălii, ne-a comunicat că banii din buget nu sunt suficienți pentru recondiționarea lăcașului, însă mizează pe suportul autorităților de la Chișinău.

„Se presupune că biserica aceasta are în jur de 400 de ani și constituie un monument istoric. Dar în arhivele satului nu este nici un document care să confirme acest fapt. Ar fi bine să fie renovată și să devină o atracție turistică. Noi ne străduim să o menținem în ordine, dar cu banii care sunt în bugetul local nu ne putem permite să facem o reparație capitală. Ne-am dori ca autoritățile centrale să ne ajute să o recondiționăm și, printr-o expertiză, să-i stabilim adevărata vârstă”, a declarat primarul satului Fântânița.

Potrivit unor surse bibliografice, satul Fântâniţa a fost atestat în anul 1585. Se spune că localitatea are numeroase legende care ar umple o carte întreagă, însă, de data aceasta, n-am găsit pe nimeni să ni le relateze.