Adrian Ciubotaru între idei şi fantasme

Nu am fost niciodată reporter de teren, dar ce nu faci când te roagă o fată frumoasă?! Să îmbrăţişăm deci şi această meserie…

De ceva timp încoace Editura Cartier şi-a reluat obişnuitele lansări de carte la Librăria din Centru. Am numit cândva aceste joi o nouă Instituţie de Cultură a capitalei. Gazdele, mereu volubilul Emilian Galaicu-Păun şi, de regulă, taciturn-îngânduratul Gheorghe Erizanu, îşi fac pe cinste datoria, adunând în aceste seri cele mai luminoase minţi ale Chişinăului. La fel a fost şi pe 1 iulie curent, când s-a lansat cartea lui Adrian Ciubotaru Idei şi fantasme. Lecturi în hialin, apărută evident la Cartier în iulie 2020. Editura îşi recuperează astfel prezentările de carte obstrucţionate anul trecut de coronavirus. În sală numai vedete – scriitori, ziarişti, editori, pictori, doctori în ştiinţă ş.a. Nu voi da nume căci toţi cei prezenţi sunt personalităţi notorii în domeniile lor, iar o eventuală listă ar umple întreaga pagină. Semnalez doar prezenţa decanului de vârstă, poetul Vasile Romanciuc.

După o scurtă introducere privind cartea lansată şi autorul ei, Emilian Galaicu-Păun invită la microfon vorbitorii: Nina Corcinschi, Mircea V. Ciobanu şi Lucia Ţurcanu (ordinea e cea a ieşirii „la rampă” a exegeţilor). Fiecare dintre ei prezintă părţile mai atractive ale volumului, făcând totodată şi interpretările de rigoare. Ca cititorul ziarului să realizeze despre ce s-a vorbit, dăm în continuare titlurile capitolelor din carte pe marginea cărora s-a glosat: Idola theatri. Lumea de ieri şi de azi; Puţul lui Thales. Glose marginale; Dialectica grotei. Gintă, etnos, falanster; Despre gusturi. Cărţi de vinuri şi bucate.

Parcă văd cum vi s-au încreţit frunţile, adăugând un rid în plus. Căci în afară de ultimul capitol, cel despre vinuri şi bucate, la care, slavă Domnului, ne cam pricepem cu toţii (oare?), restul e destul de complicat. Fiindcă e hermeneutică pură şi, vorba lui Mircea V. Ciobanu, Adrian Ciubotaru nu e un autor de citit în troleibuz. Sunt texte care cer o concentrare maximă, dar şi o îndelungată zbatere a gândului care să răscolească bagajul nostru cultural – fără o bună cultură generală eseul îţi întoarce spatele!

Mircea V. Ciobanu ştie ce spune, tot el fiind şi prefaţatorul cărţii: „Textele din această carte sunt, în bună parte, fenomenologii, adică analize esenţiale (cu o maximă abstractizare, cu o maximă abstragere din contingent, din ocazional, din comportamentul indefinibil) ale fenomenelor, nu impresii fugare despre compor­tamente particulare, de suprafaţă. Ca gen al scriiturii sunt însă cronici de carte, convertite, oricum, şi în cvasitotalitate, în eseuri”.

Despre vastitatea ariei culturale în care operează autorul cărţii ne putem da seama aruncând o privire fugară asupra impresionantului indice de nume cu monştri sacri ai sistemului de valori occidentale. Emilian Galaicu-Păun cita din coloana cu litera D, eu mă opresc la câteva nume incluse sub litera V: Paul Valéry, Gianni Vattimo, Giambatista Vico, François Villon, Vitruviu (Marcus Vitruvius Pollio), Voltaire (François-Marie Arouet), Kurt Vonnegut ş.a. Inclusiv dacopaticul Mihai Vinereanu, autorul unui dicţionar etimologic fantezist, dar foarte gustat în mediile academice chişinăuiene.

Fiecare dintre vorbitori a ţinut să sublinieze ce li s-a părut deosebit în paginile cărţii. Nina Corcinschi a evidenţiat loialitatea lui Adrian Ciubotaru faţă de autorii comentaţi şi stilul sobru al acestuia. Lucia Ţurcanu a menţionat acribia colegului ca tehnică obligatorie de lucru şi grija cu care îşi alege dânsul sursele de informare. Mircea V. Ciobanu şi-a amintit de primii paşi ai liceanului Adrian Ciubotaru şi a comentat la modul ludic felul cum şi-a pregătit discipolul pentru un concurs în Franţa.

Ei bine, dacă Mircea, care i-a fost profesor lui Adrian, l-a promovat pe tânărul care promitea, eu – mea culpa! – i-am stopat elanurile. Sau, să spunem mai simplu, i-am „sabotat” lansarea în presă. Iată povestea. Era prin anii ’90 ai secolului trecut. Lucram în Secţia literară a revistei Basarabia condusă de Dumitru Matcovschi. Într-o zi, primim la redacţie un eseu foarte bine scris semnat cu un nume care nu-mi spunea nimic – Adrian Ciubotaru. Am încercat să aflăm ceva despre autor, dar singurul lucru pe care l-am limpezit e că era licean. Atât. Asta ne-a pus în gardă – un elev să aibă un scris atât de sigur şi corect? Amintesc cititorilor că era după cazul de la revista Orizontul, când îl publicasem pe un tânăr militar care ne scria de undeva de la Kamceatka poezii destul de reuşite. Evident că i-am inclus poemele într-unul din numerele revistei. Ca să aflu mai apoi că soldatul plagiase din Doina Uricariu! Rând în rând, eludând doar unele dintre virgule! Deci, eram acum la Basarabia tipul care sufla şi în iaurt. M-am sfătuit cu Emilian Galaicu-Păun şi Nicolae Popa, care îmi erau colegi la revistă, şi am decis să nu riscăm. Ne-am spus aşa: dacă acest Adrian Ciubotaru e într-adevăr atât de bun, oricum va răzbate. Evident că nu l-am publicat. Acum e foarte uşor să afli dacă un text e plagiat – îl dai puţin pe mâna lui Moş Gugăl şi acesta în doi timpi şi trei mişcări îţi spune verdictul. Atunci însă nu aveam un asemenea mecanism atoateştiutor.

Sigur că am regretat incidentul, mi-am cerut apoi scuze de la Adrian când l-am cunoscut. M-am culpabilizat şi în particular, şi în presă. Am acceptat acum să scriu aceste note mai mult dintr-un sentiment de vină intrat în recidivă. Aşa că îmi presar iarăşi fulgi de cenuşă pe chelie.

Ei bine, penibila întâmplare de atunci are şi partea sa bună, pledând elocvent în favoarea precocităţii literar-culturale a lui Adrian. Fiindcă nu e singurul, de-a lungul istoriei, care se confrunta la începuturi cu neînţelegerea contemporanilor. Eseistul nostru ar putea să se mândrească, deoarece intră astfel într-o companie ilustră (să nu uităm însă vorba francezului: toutes proportions gardées). Umberto Eco, un autor despre care în Idei şi fantasme se scrie cu multă aplicare, are în volumul Pliculeţul Minervei un articol scris cu vervă ironică şi intitulat respectiv – Porcăria aia de A Cincea. În şapte pagini, profesorul italian citează zeci de cazuri celebre de respingere, de către editori, redactori, critici, ziarişti, colegi scriitori sau pictori ş.a. a unor opere intrate ulterior în patrimoniul cultural al lumii. Printre victimele obtuzităţii figurează Proust, Flaubert (cu Madame Bovary!), James Joyce, Melville, bineînţeles cu Moby Dick, „o carte tristă, ştearsă, plată, de-a dreptul ridicolă”, George Orwell, H.G. Wells, Balzac („Balzac nu va ocupa niciodată un loc de prim rang în literatura franceză”, scria un recenzent în 1856!¹), Thomas Mann (cu Familia Buddenbrook!!), Mozart, Picasso şi mulţi, mulţi alţii. Spre exemplu, despre Renoir un destul de cunoscut pictor spunea: „Băiatul n-are pic de talent!”. Iar „porcăria aia de A Cincea”, cum surâde maliţios Eco, e chiar celebrissima Simfonie a Cincea a lui Beethoven, pe care cineva o desfiinţa în 1808 cu nedisimulată furie: „O orgie de larmă şi vulgaritate”! Da, da, e vorba de simfonia supranumită A destinului!

***

Adrian Ciubotaru este astăzi un autor pe deplin format, cu o luciditate critică alimentată de o mare erudiţie şi cu un cult maniacal al preciziei, ceea ce îl impune din start într-un mediu al relativizărilor. Sunt calităţi susţinute şi de o cultură a scrisului, sobru şi elegant, tocmai de aceea convingător.

3 iulie 2021

Autor: Eugen Lungu