„Ea era cântec și cântecul era ea”, Maria Drăgan

Marele spectacol al muzicii populare de la sfârșitul anilor ’60 – începutul anilor ’70 îl va da nimeni alta decât o „țărăncuță frumoasă la chip și la suflet, fără coafură, fără manichiură” și, tot ea, o „Edith Piaf a Moldovei”, pe numele ei autohton Maria Drăgan. Încrezătoare, ea venea în viteză de pe contrasens, aducând pe scena de concert, împreună cu Orchestra „Mugurel” a Filarmonicii, cântecul autentic românesc, până atunci auzit doar la posturi de radio ascultate pe ascuns sau de pe discuri cumpărate în altă parte decât la Chișinău.

În timp ce se practica, într-o veselie, folclor stilizat, cu intervenții „de sus” de ideologizare a repertoriului interpreților, cu epurări halucinante ale stilului de elementul românesc pentru a fi cât mai „pur” moldovenesc, Maria Drăgan cântă, în contralto ei grav, o Doină ardelenească, ori cântecele de viață ale „lelițelor” Ioanei Radu, ori cele ale Mariei Tănase transpuse pe voioșia și elanul altui glas, dar venind din, vorba cântecului, „obiceiul strămoșesc, obiceiul bătrânesc”.

Impactul a fost atât de puternic, încât acele săli ridicate în picioare, ovațiile și marea de flori ce însoțeau de fiecare dată aparițiile ei în toată splendoarea vocii și a magnetismului ei scenic („Fantastică, extraordinară, extraordinară interpretă”, comenta Emil Loteanu o primă filmare a sa la Bălți a unei tinere până atunci mai puțin cunoscută) au surprins și au pus în gardă autoritățile atente să capteze și să lichideze orice deviere, orice „of” ce părea a fi „naționalist”. Adică românesc. Aici e miezul succesului imens și al reculului ei forțat și grăbit.

Odată cu desființarea Orchestrei „Mugurel”, la numai șapte ani de existență, dispare, treptat, de pe scenă și Maria Drăgan, dispar și cele 500 de cântece, pe care, notifică etnologul Tudor Colac, le-ar fi avut în repertoriu, este dată uitării, pentru un timp, și faima ei de cântăreață de excepție a cântecului popular românesc.

Maria Drăgan se naște la 23 iulie (în alte surse, la 23 august) 1947, în satul Bălăurești, Nisporeni, și, tot acolo, moare la numai 39 de ani, după ce se retrage însingurată și bolnavă de tuberculoză alături de mama sa, într-o „casă mică, acoperită cu stuf putred, pe jumătate intrată în pământ, pe malul unei râpe”, descrie ziaristul Gheorghe Budeanu locul refugiului ei.

Dacă mai adăugăm la acest peisaj dealurile străjuind satul, verdele pădurii și șerpuirea Prutului, unde, pe timpul URSS-ului, se afla linia de vest a hotarului imperiului, dar și o grădină de zarzavat în preajmă, îngrijită, cu permis de frontieră, de câteva fete din sat împreună cu Maria („Aici cântam noi toată ziua cântecele de-acasă, iar la amiază, ne scăldam în apele limpezi ale Prutului”, mărturisește ea), avem imaginea unui spațiu ingenuu, de unde își are originea cântecul ei, urechea, instinctul, harul ei muzical – toate contaminate de melosul românesc călătorind liber, în circuit invizibil, pe ambele maluri ale râului.

„Noi, muzicanții, ne cutremuram”

Încă elevă fiind, pentru participarea la un concurs al artiștilor amatori, ea face o alegere neobișnuită: Pocnind din bici peste urechile speriate ale membrilor juriului cu cântecul auzit până atunci doar la Radio România.

Sau dacă e admisă la Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”, unde primul cântec studiat e Oi, tî Volga-matușka, russkaia reka, nu-și face probleme să părăsească, după numai un an, și clasa lui Petru Stroiu, și școala cu un asemenea material didactic (are însă norocul de cursul de solfegiu și teoria muzicii cu viitoarea celebritate, la acea oră, profesorul Eugen Doga).

Abandonează studiile pentru că alege (și, de presupus, e fericită) să plece cu taraful lui Isidor Burdin într-un turneu în Italia, apoi să fie angajată, la 19 ani, pe post de solistă a Orchestrei de muzică populară „Mugurel” cu toate cântecele ei de-acasă, dar și pentru că nu voia să scape niciun concert, niciun turneu, fie în URSS, până în Siberia, fie în Ungaria sau pe scena unui „club” sătesc din provincia basarabeană.

Exigentul Nicolae Botgros, necruțător, de temut, perfecționist de legendă al „Lăutarilor” săi, descoperă, la acea vreme, (o) „Mari(e)a Drăgan (care) ne plăcea tuturor la nebunie. Ascultându-i vocea, părul ți se ridica măciucă, sala înlemnea. Noi, muzicanții, ne cutremuram pe scenă când ea începea De la moară pân ‘la gară, pierdeam controlul asupra instrumentelor, ascultând acea voce inexplicabil de profundă. Deseori se întâmpla că înmărmuream și n-o mai acompaniam, cânta de una singură. Mă cuprindeau fiorii la audiția La fereastra casei mele, o romanță care trece ca sângele prin vene. Ea era cântec și cântecul era ea.”

Isidor Burdin o adoptă primul

În scurta ei biografie artistică, impresionându-l mai întâi pe Isidor Burdin, evreul îndrăgostit de folclorul românesc, care e primul ce o adoptă pentru formația lui de muzică populară, Maria Drăgan are cele peste 500 de cântece împrăștiate în concertele Orchestrei „Mugurel”.

În ropotele de aplauze ale spectatorilor săi, în strălucirea scenei și a fericirii acelei clipe par să se consume și dramele ei care nu au decât o singură soluție – cântecul. Exact cum a văzut-o și a definit-o Nicolae Botgros: „Ea era cântec și cântecul era ea”.

Un naufragiu sfârșind în solitudine, în satul ei dintre două dealuri, unde se retrage după ce este dată afară din cămăruța ei de la cămin și rămâne, practic, pe drumuri. E ca un text al dramei vieții ei din cântec: „Foaie verde bob năut,/Tot am zis mă duc, mă duc,/Dar nimeni nu m-a crezut,/Dar acum o să mă creadă/ Fiindcă n-o să mă mai vadă”, un cântec-premoniție înregistrat, din întâmplare, încă la începutul carierei ei, în 1967.

Cum a fost oare lumea sensibilității Mariei Drăgan transpusă în mitologica Lume, lume, soro lume, în acest cântec al ei rămas neînregistrat? Putem doar să ne imaginăm, citindu-i mărturiile din ultimul interviu, consemnat de jurnalistul Gheorghe Budeanu doar cu câteva zile înainte de decesul ei: „Când interpretam Lume…, să fi fost milioane de spectatori, nu se auzea nici musca. Puneam microfonul în furcă, lăsam capul pe spate, întindeam mânoaicele acestea ale mele și cântam: „C-așa-i viața trecătoare/ Unul naște, altul moare,/Lume, lume, soro lume./ Cel de naște necăjește,/Cel de moare putrezește,/ Lume, lume, soro lume…”. Terminam cântecul și, timp de câteva clipe, vedeam cum lumea parcă nu-și poate veni în fire. Apoi, dintr-o dată, începea să bată zgomotos din palme: „Bravo! Bravo! Bravo!”.

Izvor de încântare pentru ascultători

Bolnavă (la moartea ei, expertiza a constatat o distrucție pulmonară extinsă), neajutorată și uitată de prieteni și neprieteni, privită cu nedumerire de oamenii din Bălăureștii ei, unde își găsește ultimul popas (ce s-o fi întrebat ei: „S-ajungi de la Chiș’nău din nou la sapă?”), Maria, încă în floarea tinereții, își deapănă firul ultimilor ei ani lucrând ce pică: educatoare la grădiniță, „la deal”, împreună cu alte femei, socotitoare la fermă.

„Mai trage și câte un păhărel, de tristețe”, nu se înduplecă să n-o critice aceiași martori. Da, e Maria Drăgan, glasul cântecului românesc când alții au tăcut, cea care făcuse din vocea ei și din simțirea ei un izvor de încântare pentru cei care au avut fericirea s-o audă.

La Muzeul Național de Istorie a Moldovei, în unul din dulapurile din sala de arhivă, se păstrează câteva lucruri care i-au aparținut Mariei: o bluză tricotată și alta de mătase artificială, o fustă maro, un set de piese de domino (oare cu cine și-o fi consumat înflăcărarea de jucătoare?), adeverința ei de naștere eliberată, în ’47, de „Ministerul treburilor dinuntru a RSSM”, dantele croșetate și o splendidă broderie cusută de mâna ei (și inspirată, cu siguranță, de intuiția ei), având o floare mare, roșie, într-un buchet de flori mai mici, pe un fundal negru. Atât.

Muzeografa mi le-a arătat punându-și cu precauție mănuși de protecție, mi-a dat și mie o pereche și, consternată de interesul meu, m-a întrebat îngrețoșată: „Vî znaete, cito u neio bîla otkrîtaia forma tuberculioza?”. Lume, lume, vitregă lume.

Eseu publicat în revista „Sud-Est Cultural”, nr.1, 2018