Renașterea prin cultură: Vasile Roșcovan

Destinul ziaristic mi-a oferit șansa să cunosc mai multe personaje, dar pentru că am scris despre arta muzicală, ele, aceste personaje, au fost nu numai diferite, ci deosebit de personalizate, originale și atât de marcate de propriul talent, caracter, de unicitatea propriului traseu al vieții, încât nu ai cum să le ștergi (ar fi chiar o impietate!), să le ștergi de pe retina memoriei tale.

Numele lui Vasile Roșcovan nu e nici unul răsunător al scenelor noastre de concert, nu e acoperit nici de aplauzele și admirația spectatorilor, dar, cu certitudine, fără el, fără profesorul Vasile Roșcovan e puțin probabil ca astăzi orchestrele de muzică populară de la noi să aibă faima, așa cum se afirmă, de cele mai bune și fără egal orchestre în spațiul cultural românesc.

Balalaica, baianul și dombra înlocuite în școli cu instrumentele naționale

Profesor de țambal, dirijare orchestrală și aranjament muzical la Școala de Muzică „Ștefan Neaga”, flerul său de transnistrean dotat cu un simț acut al supraviețuirii îi deschide perspectiva necesității unei secții, a unei catedre de instrumente populare care să cuprindă întreaga componență a orchestrei, și nu doar o clasă de țambal. Intenție pe cât de firească pe atât de periculoasă la sfârșitul anilor ’70, când orice tresărire de spirit autohton arunca și ideea, și omul care a generat-o într-o acerbă încăierare între bunul-simț al argumentelor aduse și furia oarbă a funcționarilor de toate nivelurile înregimentați să lupte cu „naționaliștii”.

Vasile Roșcovan a rezistat. Mai mult, el a contaminat cu entuziasmul, curajul și tăria sa de caracter o întreagă mișcare de susținere a demersului său invincibil, prezentat în instanțe și discutat în mass-media: de ce să se studieze în Moldova balalaica, baianul și dombra, dar nu vioara populară, naiul, clarinetul și trompeta, acordeonul, cobza, contrabasul, bineînțeles și țambalul, de ce secția de la „Ștefan Neaga” să fie de instrumente populare ruse, și nu moldovenești?

Incredibil câte urcușuri și coborâșuri, câte scrisori, demersuri, memorii și intervenții, câte praguri ministeriale roase la Chișinău și Moscova, câte discuții, „mese rotunde”, câte luări de atitudine în presă, câte seminare, adunări și pledoarii… Pentru a deschide și a permanentiza o simplă secție de instrumente ale orchestrei de muzică populară (la începuturi, a funcționat alături de cea rusă), în învățământul muzical de toate nivelurile din R. Moldova.

O secție care l-a costat pe fondatorul său atâta sacrificiu și sănătate, atâta efort, perseverență și îndârjire cât nu cred că s-a cheltuit pentru nici una dintre cele mai prestigioase academii naționale de artă din lume! Ca să parcurgi întunericul acestui lung – de ani de zile – și ostil – în cel mai brutal stil totalitar – tunel al autorităților ministeriale și administrațiilor Școlii „Stefan Neaga”, ar fi fost nevoie de mai mult decât o simplă capacitate de a lupta. A fost nevoie de o mare idee. Și de un mare caracter.

Argumentele reformei

Care au fost argumentele distinsului profesor? Frumusețea, virtuozitatea specifică a muzicii noastre populare reclamă o interpretare profesionistă, și nu doar una rudimentară, de amatori; un interpret profesionist se cultivă și se instruiește conform unui sistem care să cuprindă instituții de învățământ de toate gradele; e necesar ca studiul muzicii populare și al instrumentelor populare să se realizeze în paralel cu muzica clasică. Astfel, s-a cristalizat o opinie și s-a declanșat un proces care a permis nu numai supraviețuirea catedrei lui Vasile Roșcovan, dar și deschiderea unor catedre similare la alte școli de profil muzical, la Academia de Muzică „G. Musicescu”. Iată o nouă structură din învățământul muzical, care și-a propus și a realizat cu succes de-a lungul anilor instruirea profesioniștilor în materie de interpretare a muzicii populare.

O schimbare radicală obținută în condițiile unui regim obtuz și refractar față de orice inițiativă de sorginte națională, schimbare susținută, la acea oră, de oameni de cultură de notorietate, Serghei Lunchevici, Maria Bieșu, Tamara Ceban, Vladimir Curbet, Eugeniu Doga, Vasile Iovu, Tudor Chiriac, Constantin Rusnac, Vasile Crăciun, Petre Neamțu, Ion Dascăl, de muzicieni, instrumentiști și profesori din școlile de muzică din Chișinău și din provincie (numele sunt citate din colecția de arhivă a săptămânalului „Literatura și Arta”, anii ’81 -’83, când a fost publicată întreaga epopee de luptă pentru catedra de instrumente naționale).

O victorie? De bună seamă, a fost o victorie să se obțină schimbarea programei de studiu și înlocuirea instrumentelor populare rusești cu cele românești, a fost o împlinire a tuturor celor care au cultivat și realizat această idee, de la muzicieni și profesori și până la orchestrele profesioniste de muzică populară care au fructificat aceste eforturi și strădanii ale lor. Deschiderea acestei Catedre a însemnat un act de cultură, un act al rezistenței, al demnității noastre naționale într-o perioadă în care până și o vioară populară ori un nai nu puteau fi câștigate decât în luptă. O performanță însă imposibil de realizat fără Vasile Roșcovan, fără caracterul său de fier, combatant, neobosit, principial, care zi de zi, lună de lună, ani la rând, a fost sursa de neliniște și necaz a câtorva generații de administratori, ghimpele, cum spunea cineva, al fotoliilor funcționarilor ministeriali și, totodată, ținta unor atacuri atroce în care s-a tras cu tot arsenalul disponibil al unei epoci de tristă faimă.

O catedră frumoasă și un nume excepțional, Vasile Roșcovan

Patriot și reformator tenace, care a mai fost, în anii 1990-1994, și director al instituției, pe care a transformat-o din „tehnikum”-ul de altădată în Colegiul de Muzică „Ștefan Neaga”, cu predare în limba română, Vasile Roșcovan a plecat la cele veșnice, la vârsta de 87 de ani, în iunie 2019. Însă opera vieții sale, Catedra de instrumente populare, nu numai că e solicitată și e viabilă (lista înmatriculărilor de pe site-ul Colegiului „Ștefan Neaga” arată că anul acesta, la „instrumente populare” au fost admiși peste 20 de elevi!); această catedră cuprinde aproape întreaga componență a unei orchestre de muzică populară, de la vioară la contrabas, sau clarinet și trompetă, sau acordeon, cobză și țambal – o componență de studiu academic pentru care a optat, cu argumente și probe, întreaga mișcare a profesioniștilor în materie, la timona căreia s-a aflat Vasile Roșcovan.

O catedră frumoasă și un nume excepțional, Vasile Roșcovan, pe care această catedră ar fi firesc și de bun-simț să-l poarte în semn de gratitudine pentru fondatorul său înflăcărat. Demersul de acum un an al unui grup de muzicieni – Petre Neamțu, Vasile Iovu, Simion Duja, Ion Dascăl, s-a rătăcit în sertarele ministerelor între timp reorganizate; adresările în acest subiect ale unor profesori ai catedrei către dl director, Gheorghe Perju, au rămas, deocamdată, fără niciun rezultat; de la Ministerul Educației, Culturii și Cercetării, dna Ecaterina Rudacov, veteran din structura fostului Minister al Culturii, a precizat că „asemenea chestiuni se rezolvă fără probleme în interiorul instituției de către administrația acesteia”; la solicitarea telefonică a subsemnatei, dl director a răspuns scurt, prin intermediul secretarei, că „problema se va discuta”.

Ce ar mai vrea să discute dl director Gheorghe Perju? Transparența e cea mai sigură garanție a ceea ce, sperăm, ar fi bunele sale intenții. Instituția pe care o administrează și care are acum o titulatură importantă, Centru de Excelență în Educație Artistică, ar fi, cred, onorată să cuprindă în structura sa faimoasa Catedră purtând numele venerabilului și excelentului profesor Vasile Roșcovan.

Să nu uităm că dacă astăzi cultura noastră beneficiază de orchestre (să amintim doar de „Lăutarii”!), al căror grad de pregătire, profesionalism, virtuozitate, conjugate cu un amplu repertoriu, gust și stil autentic, au reușit să trezească admirația spectatorilor în întreg spațiul românesc și nu numai, în strălucirea acestor orchestre se regăsește, cu siguranță, și o scânteie din sacrificiul lui Vasile Roșcovan.