Despre „eroi” și morminte

Miercuri a decedat, în detenție, Kaing Guek Eav (Kang Kek Lew), cunoscut și ca Tovarășul Duch, călăul numărul unu al khmerilor roșii. Din 2010, executa o sentință pe viață după un proces ce durase trei ani de zile și care începuse, evident, prea târziu pentru a face măcar puțină dreptate supraviețuitorilor terorii organizate în Cambodgia de Pol Pot acum patru decenii.

În calitate de comandant al închisorii Tuol Sleng S-21, Tovarășul Duch s-a făcut vinovat de torturarea și de uciderea a circa 14 000 de deținuți, inclusiv copii. Un adevărat monstru, unealta docilă și voluntară a unui regim care a șters de pe fața pământului cel puțin 1,7 milioane de „dușmani de clasă”, adică un sfert din populația de atunci a Republicii Khmerilor Roșii.

Reporterul Agenției de știri Reuters, Prak Chan Thul, a improvizat un sondaj pe străzile capitalei Phnom Penh, întrebându-i pe trecători ce semnificație are pentru ei moartea Tovarășului Duch. Doar câțiva auziseră ceva despre celebrul criminal de odinioară, pe când unii s-au arătat pe de-a dreptul ignoranți: numele satrapului chiar nu le mai spune mare lucru majorității cambodgienilor, în special generației tinere. Mai informați erau nu foarte numeroșii vizitatori ai Muzeului Genocidului, inaugurat chiar în clădirea fostei școli Tuol Sleng („dealul stricninei” sau „dealul cu copaci otrăviți”, în limba locului), pe care khmerii roșii o transformaseră în închisoare politică între 1975 și 1979.

Amnezia cambodgienilor e uluitoare, orice s-ar spune: genocidul pus la cale de Pol Pot și acoliții săi a fost cel mai sângeros din istorie, întrucât a sacrificat un cetățean din patru în numele „ideii revoluționare”. Nimic nu poate justifica uitarea: nici complicatele aranjamente de după invazia vietnameză, nici compromisurile din epoca restaurației monarhice, nici faptul că Kaing Guek Eav a fost primul khmer roșu judecat pentru crime împotriva umanității abia la trei decenii după căderea regimului (sic!), mulți alți ucigași bucurându-se, în continuare, de viața în libertate.

Deportările în masă, teroarea și genocidul (execuțiile sumare ale intelectualilor și „chiaburilor colaboraționiști” și foametea organizată) staliniste din Basarabia pălesc, desigur, pe lângă grozăviile lui Pol Pot, dar și ele au fost uitate bine-mersi de o populație care și azi consideră că cea mai luminoasă pagină din istoria ei recentă a fost traiul în colhoz și în „Soiuz”. În Republica Moldova de azi, memoria nu este pur și simplu scurtă, ea lipsește aproape cu desăvârșire.

Recent, s-au împlinit 71 de ani de la cel mai mare val de deportări (6 iulie 1949, când au fost ridicați și duși în Siberia aproximativ 36 000 de basarabeni), dar ce rezonanță a avut la noi evenimentul? Și când această tragică aniversare a avut îndeobște rezonanță în societatea moldovenească, în afara unor cercuri de intelectuali și de rude ale victimelor?

Nu poți cere memorie istorică de la un poporet care habar nu are ce sărbătorește pe 9 mai sau pe 27 și 31 august. Care nu știe cum îl cheamă și nu este în stare să reproducă măcar o strofă a imnului național. Resemnați, nici nu i-o mai pretindem. Ne-am dori să aibă însă un dram de decență: dacă nu-și cunoaște trecutul, cel puțin să nu-l pervertească. Așa cum l-au pervertit bravele autorități din Brătușeni, Edineț, când au instalat pe peretele Casei de Cultură sătești 14 portrete de mareșali sovietici, în frunte cu Stalin.

Gesturi ca acesta nu-i sfidează pe „intelectualii păduchioși” și „proromâni”, cum ar vrea unii să creadă, ci chiar pe cei nimiciți de Iosif Vissarionovici și călăii săi. Scuipându-i direct în mormânt.