„Pata psihică de la istoria cu COVID-ul o să mă urmărească încă mult timp”

270
0
Tatiana Bujor, în vârstă de 32 de ani, a reușit, împreună cu ceilalți membri ai familiei sale, să se trateze de COVID-19, Sursă: Facebook.com
Tatiana Bujor, în vârstă de 32 de ani, a reușit, împreună cu ceilalți membri ai familiei sale, să se trateze de COVID-19, Sursă: Facebook.com

Interviu cu Tatiana Bujor, una din persoanele tratate de COVID-19

Tatiana Bujor, în vârstă de 32 de ani, din Chișinău, alături de ceilalți trei membri de familie, a reușit să se trateze de COVID-19. În familia Bujor s-au îmbolnăvit, pe rând, mama, în vârstă de 60 de ani, fiica, tatăl și nepotul. Toți au ajuns în diferite spitale din Chișinău și au avut câteva săptămâni extrem de dificile.

Tatiana susține că a avut emoții negative și stres, deoarece mama ei era la reanimare și nu putea lua legătura cu fiica timp de 11 zile. Între timp, Tatiana deja era confirmată cu COVID-19, de asemenea și copilul ei, și tatăl Tatianei. A trecut printr-o o perioadă extrem de grea. A plâns mult, nu crede că în viața ei ar fi putut avea atâtea lacrimi.

Toți cei patru membri ai familiei au avut simptome și tratamente diferite. Situația complicată prin care a trecut a făcut-o pe Tatiana să-și schimbe percepția față de viață. De acum încolo, va prețui fiecare clipă a vieții. Prin ce experiență a trecut și cum s-a schimbat viața ei după ce s-a tratat de coronavirus ea și ceilalți trei membri ai familiei sale aflați din interviul ce urmează.

  • Tatiana, ce ați făcut când ați sesizat că sunteți infectată de COVID-19?

Din cauza că am avut în familie confirmat un caz la COVID-19, n-am stat mult pe gânduri să aștept febră și tuse, pentru că anume aceste simptome au fost promovate de către medicii de familie, în presă și oriunde. Dar, cum mama mea era deja confirmată cu această infecție, nu am mai vrut să aștept. Am chemat salvarea și am insistat să-mi ia și copilul, pentru a fi testat, deoarece era riscul de a se infecta și tatăl meu, adică bunelul copilului. Tatăl meu avea simptomele pe care le provoacă acest virus, iar copilul nu le avea, dar oricum am insistat să i se facă testul și copilului. Primul test a ieșit negativ, dar, după trei zile, al doilea test a ieșit pozitiv la copil.

  • Ce simptome ați avut și cum s-au manifestat?

Au apărut cam în a treia zi de când mama fusese confirmată cu COVID-19. Eu am avut simptome atipice, nu am avut tuse, doar o dată sau de două ori am avut temperatura 37,2 și atât. În schimb, aveam înădușeală mare în piept și sufocare. Mă durea foarte tare capul, vreo două zile a durat migrena aceasta incredibilă, nemaiîntâlnită la viața mea. Mi-au dispărut 100% mirosul și gustul, vocea era ca la o răceală, nu mai simțeam absolut nimic, iar la gust nici piperat, nici sărat nu puteam să deosebesc. A fost și lipsa poftei de mâncare.

  • Ce ați simțit când ați aflat că sunteți infectată cu COVID-19?

Din cauza că mama a fost transferată în aceeași zi la reanimare, iar eu am ajuns la spital cu copilul, și tatăl meu – în alt spital, eram pregătită să primesc deja noutatea. Moral, eram deja gata să mă împac cu ideea că aș putea fi infectată. Din cauza că mama era la reanimare, m-au copleșit grija, panica și isteria și nu mă mai interesa dacă sunt infectată sau nu, oarecum m-am conformat cu ideea că pot fi infectată. Până la urmă, a fost greu să accept că eu și copilul, și toată familia mea sunt infectați.

  • V-ați tratat de coronavirus la Chișinău. Care a fost comportamentul medicilor în timpul tratamentului?

Da, m-am tratat la Spitalul Clinic Municipal de Boli Contagioase pentru Copii, acolo m-au dus din cauza că eram cu copilul. Din partea medicilor a fost un comportament pozitiv și frumos, în pofida riscului la care se supuneau când intrau la noi în salon, pentru că se puteau infecta și ei.

Medicii erau echipați ca niște „cosmonauți”, eu probabil mi-aș recunoaște doar după voce medicul care m-a tratat și după statură, pentru că toți erau îmbrăcați la fel, aveau aceeași față și același comportament.

  • Cum au fost condițiile de spitalizare?

Am avut parte de niște condiții de spitalizare neașteptat de bune. Aici chiar nu pot spune nimic de rău, absolut nimic. Se făcea curățenie în fiecare zi, lenjeria ne-a fost schimbată de câteva ori. Era ca după reparație – paturi noi, apă caldă, mâncare de spital, dar acceptabilă, obiecții la acest capitol nu am.

Noi am stat trei săptămâni, iar tratamentul a fost compus din mai multe preparate: cu antibiotic, paralel mi se administrau antivirale și încă niște pastile, dar nu cunosc denumirea, și vitamine pentru imunitate.

  • Ați avut clipe de groază pe parcursul tratamentului, dacă da, care au fost?

Clipe de groază evident că au fost, groază e puțin spus, agonie, cred­­­ – frica de a-mi pierde mama, care era în stare gravă. Și nu mă temeam atât în privința copilului și a mea, pentru că consultasem câțiva medici și mi-au spus să nu-mi fac deloc griji în privința copilului, pentru că ei trec ușor peste asta. Iar eu sunt sănătoasă, tânără și o să trec cu bine. Eu am avut frică pentru mama și tata, care sunt de-o vârstă înaintată și au probleme cronice de sănătate.

  • De unde bănuiți că v-ați infectat?

Infectarea mea a fost cu răspândire locală, asta ne-au confirmat medicii. De fapt, eu am căpătat virusul de la mama, iar mama — nu știu de unde. Noi avem câteva presupuneri, dar acum nu vreau să acuz pe cineva concret. Până la urmă, acest virus îl putem căpăta de oriunde, până și din transportul public.

  • Cât de tare s-a schimbat viața dumneavoastră după ce v-ați tratat de COVID-19?

Pata psihică care mi-a rămas de la istoria cu COVID-ul o să mă urmărească încă mult timp și asta văd în ochii celor care știu  despre problema prin care am trecut și ne evită cu desăvârșire. Chiar și afară, la terenul de joacă, de parcă și acum eu aș fi un pericol. De fapt, noi nu mai prezentăm pericol. Noi am trecut și perioada de tratament, am stat și în carantină și am respectat totul. Noi nu mai suntem un pericol pentru societate, ceilalți oameni trebuie să se teamă de cei pe care îi întâlnesc în calea lor, neștiind ce au ei sau de cei care sunt bolnavi de asta și ascund.

  • Unele persoane spun că acest virus nici nu există.

Despre această categorie de oameni, din practica mea, din propria experiență, pot să afirm că ei de fapt se tem cel mai tare, anume ei.  Din gura lor am auzit că nu cred în acest virus și, când m-au văzut pe scaun în fața casei, primii au fugit, măcar bună ziua nu mi-au dat, chiar la o distanță de 5-10 metri. Aici înțelegi cât de dezinformați sunt oamenii.

  • Ce sfaturi le-ați da persoanelor infectate cu acest virus? Dar celor care nu sunt infectați?

Celor care sunt în aceeași situație ca mine le doresc răbdare, în primul rând, celor care stau acasă, pentru că e o perioadă lungă de recuperare și carantina aceasta te epuizează enorm, mai ales dacă sunt copii în familie. Celor care primesc tratament în spital le-aș spune să aibă încredere în medici, pentru că, din practica familiei mele, pot să spun că au făcut minuni. De fapt, niciodată nu am pus la îndoială profesionalismul sau aptitudinile lor, noi probabil suntem norocoși că putem apela la servicii medicale, putem fi internați și tratați.

  • După părerea dumneavoastră, ce contează cel mai mult în viață?

Multe contează în viața asta, dar probabil nu este nimic mai de preț și mai scump ca sănătatea. Pentru că, atunci când n-o ai, nu poți face nimic. Nu poți face activități zilnice, nu poți face bani, nu poți călători, exact așa cum suntem noi acum, în carantină. Și suntem sufocați și indignați că nu mai putem, că vrem să ieșim. Îndemn toată lumea la rațiune și seriozitate. Să respecte măcar cele trei reguli: distanța socială, purtarea măștii și dezinfectarea mâinilor sau purtarea mănușilor.

Interviu realizat de Alexandru Leahu, stagiar

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here