LACRIMOSA: BLAJINII NOȘTRI

Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi.

Psalmul 22, Al lui David

Medici căzuți la datorie, având grijă de suferinzii de Covid-19

De la instituirea stării de urgență în Republica Moldova, 17 martie 2020, în lupta cu Covid-19,  au decedat cinci angajați din sistemul medical.

27 martie, Ecaterina Litvinschi, 79 de ani. Era angajată la Asistența Medicală Urgentă Prespitalicească.

3 aprilie, Ludmila Caraion, 65 de ani, medic de la Substația Medicală Urgentă din Soroca.

5 aprilie, Valeriu Pripa, 59 de ani, medic radiolog. Activa în cadrul clinicii private Repromed, iar anterior a fost şef al Secţiei Radiologie şi şef al Secţiei medicină nucleară în cadrul Spitalului Clinic Republican.

16 aprilie, Lidia Lungu, 68 de ani, asistentă medicală din cadrul Spitalului Raional Fălești.

19 aprilie, Ivan Șiman, 68 de ani, șeful Secției Chirurgie a Spitalului Raional din Orhei.

Ion Țâbuleac – Publicist, poet, traducător.

Nu poate fi măsurat un om până când nu dispare. Abia golul rămas în urma lui îți arată cât de mult spațiu a ocupat în viața ta. Tata nu mai este. Acum – ușor, ușor – toate lucrurile care mi se păreau spinoase au înflorit. Acum dorul are chip și statură, o mână lungă, cu palmă albă și degete noduroase de om care scrie mult și se teme de frig. Ne întâlnim mereu pe aceeași stradă îngustă, un sacou și o rochie cu buline, râdem, sărim peste mormanele de frunze din calea noastră, căutând nume noi pentru toate lucrurile din jur. Când îmi este cel mai dor de el, îl caut în cărți, în scris, acolo unde viața nu se termină niciodată.

Ion Țâbuleac s-a născut la 14 iunie 1940, în satul Larga, Briceni. A lucrat toată viața jurnalist, a tradus din limbile ucraineană și rusă, a iubit limba română ca pe un om viu. A scris opt cărți de versuri, pe care le-a ținut în sertar. A publicat două volume pe baza manuscriselor prietenului său decedat, Ilie Motrescu – „Hora vieții” și „Am iubit cu atâta nădejde”. A crezut în el mai mult decât în sine.

Tatiana Țîbuleac

Ghenadie Nicu – Poet, eseist, publicist.

Deşi mult mai tânăr decât alţi optzecişti, Ghenadie Nicu a debutat editorial mai devreme decât colegii din aceeaşi promoţie literară. Şi a plecat la ceruri printre primii din generaţie, parcă grăbindu-se să ne pună la dispoziţie, fără rest, opera omnia. Modestă cantitativ, dar esenţializată şi distilată până la arta pură.

Sintagma Un link spre nicăieri, care a dat titlul cărţii, nu e atât un strigăt în pustiu, o adresare… nimănui dintre cei prezenţi […], cât un urlet de disperare născut de pierderea reperelor: acolo unde vrei să te sprijini pe autoritatea necesară, nu e nimeni.

Cartea nu e un mesaj de adio (ea, mai curând, ţine locul unei spovedanii, într-un raport direct asupra propriei existenţe trimis Spiritului Suprem), e poveste despre lumea de dincolo, link spre lumea de dincolo. Alunecarea ireversibilă în neant e reprodusă în formula unui vis-premoniţie: „… și a fost noapte și a fost zi/ eu m-am întors într-o după-amiază/ m-am prăbușit peste oasele mele în prag/ și am înțepenit aşa privind cum din pământ/ cresc arcuri galbene/ cum arcurile înfrunzesc/ cum la umbra lor se încolonează buburuzele// sau nu/ să le faci/ un semn discret/ abia perceptibil/ după care să luneci la vale prin iarba de pluş/ câteva milenii/ până aerul devine respirabil.” Un poem (şi o carte) care îţi ia aerul.

Mircea V. Ciobanu, Viaţa Românească, nr. 3, 2020

Paul Goma – Scriitor și disident anticomunist român, născut în s. Mana, jud. Orhei, într-o familie de învățători.

„Basarabia rainică”. Așa i-a zis Paul Goma locului unde a văzut lumina zilei și unde a copilărit. E locul său de întoarcere în cercuri, prin datele rememorărilor narative sau prin evocările documentare ale unei istorii ingrate, dramatice. Dar și Centrul, de care s-a tot îndepărtat într-o succesiune de exiluri fizice forțate, pornind cu cel din 1940, „un exil pe loc”, cum îi zice el, și sfârșind cu plecarea din 20 noiembrie 1977 cu pașaport turistic românesc, schimbat, în Franța, pe un certificat de refugiat. Un refugiu perpetuu și o însingurare tot mai adâncă, ineluctabilă, într-un destin anevoios de desțărat. Între veșnica revenire și necontenita îndepărtare de Basarabia, omul „fără așezare”, desțăratul Goma rămâne un martor incoruptibil, un exemplu de neuitare, o conștiință incomodă, dar și un condamnat.

La primul popas al refugiului, în 1944, în întunericul unei școli din Ardeal, mama îl îndemna pe micul Păulică să doarmă: „Să dormim, puiul-mamii. Măcar în somn să nu fim refugiați.”. E fraza pe care traducătorul italian a pus-o în titlul romanului „Din calidor” (Editura Keller, 2010) – „Nel sonno non siamo pro-fughi” (În somn nu suntem refugiaţi), intuind în ea expresia emblematică a unei predestinări tragice – o necontenită îndepărtare de locul de baștină a acestui Ahasferus al Basarabiei și o Ithacă mereu interzisă.

Nu a zis niciodată că nu dorește să se întoarcă. A știut și a crezut mereu că are o Patrie. O Basarabie românească, de care a fost rupt într-un mod brutal în copilărie, pe care, e drept, nu a identificat-o cu mama ca Vieru, dar în evocările căreia Ion Negoițescu distingea un lirism aparte: „Un plâns lăuntric continuu hrănește acest lirism cu apele lui lustrale, purificatoare.”.

Istoria însă nu crede în lacrimi. Cu atât mai mult dacă „plânsul lăuntric” răzbate de sub ghimpii unei conștiințe atroce care nu uită nimic și nu iartă nimic. Or, tocmai acest mod de a reacționa categoric, tranșant, cu demnitate, această situare omenească întru adevăr și dreptate au fost țintele preferate ale istoriei căzută peste Basarabia și România cu tancurile sovietice. Din experiențele ei funeste, în valuri succesive, de „piteștizare” a ieșit „omul nou” cu o conștiință comunizată, temelie a unei „patrii” noi, în care Goma nu (mai) are loc de așezare.

Doctor habilitat în filologie Andrei Țurcanu,

Institutul de Filologie al AȘM

Petru Cărare – Poet satiric, dramaturg, traducător.

Cărare a fost unul dintre puținii scriitori rămas neînfrânt, care a înmânat posterității basarabene, în vremurile secetoase și sterpe de după război, certificatul demnității și al iubirii de adevăr. Deși trecuse prin Școala centrală comsomolistă și făcuse Cursuri superioare de literatură la Institutul „M. Gorki”, din metropola imperială, mintea sa nu a putut fi spălată. A fost unul din primii exilați politici, exclus din breasla scriitoricească și rămas pe drumuri. Nu s-a încrâncenat însă, a rămas același, colțos și isteț ca un proverb, care în cercuri mai restrânse era de o bonomie și de un haz imens, cultivând astfel îndrăzneala și curajul. Cap de școală epigramistică, croise primul cărarea în acest domeniu, cărare ce mai târziu a devenit o adevărată magistrală. Dacă nu exista Cărare și Busuioc, nu existau nici Tarlapan, nici Diviza, nici Bâlici, nemaivorbind de Cuzuioc.

Un Stan Pățitul care nu se lăsa înșelat de aparențe, iar sub platoșa satirică zvâcnea un suflet delicat și vulnerabil de poet liric. Făcusem, îmi amintesc, un lung interviu cu el. Venise să-l citească, înainte de a apărea în ziarul „Flux”. După ce-l văzuse, am ieșit la o țigară pe scările noului sediu al redacției, proaspăt renovat. L-am întrebat cum i se pare noul sediu. (Până atunci „Fluxul” funcționase în subsolul unei clădiri aparținând lui Iurie Roșca.) Cu o față imperturbabilă și cu o voce plină de blajinătate, zise: „Mă bucur că v-ați ridicat la nivelul trotuarului”. Replica lui mi se păruse o ofensă. Abia mai târziu, când am văzut ce s-a ales din acel „grup de presă”, mi-am dat seama câtă dreptate avusese. Acesta era Cărare! Peste o lună se împlinește un an de la trecerea sa. Dumnezeu să-l odihnească. Veșnică pomenire.

Igor Nagacevschi

Aurel Marinciuc – Profesor, fizician, publicist, bibliofil, filantrop, cronicar de veghe al Universității Tehnice a Moldovei.

S-a născut într-o familie de pedagogi din satul Crișcăuți, județul Soroca. A activat la Universitatea Tehnică a Moldovei de la întemeierea acesteia (1964). În același an, a susținut cu succes teza de doctor în științe fizico-matematice privind aplicațiile diagramelor Feynman în fizica corpului solid. A contribuit la fondarea Catedrei Mecanica Teoretică, fiind primul ei șef (1964-1969). Concomitent, în anii 1965-1967, a fost decan al Facultății de Mecanică. A început să predea cursul de mecanică cuantică, când despre acest domeniu abia începuse să se vorbească mai serios în URSS. În anii 1967-1969 – decan (fondator) al Facultății de Electrofizică. A condus numeroase campanii de admitere la IPC (UTM), a fost redactorul ziarului instituțional „Inginerul” (1976-1982), iar peste ani a fost un autor permanent și al ziarului UTM „Mesager Universitar”.

A preferat să predea lecţii de matematică şi fizică, căci sunt ştiinţele cele mai exacte, dar a trăit din plin și frumuseţea altor preocupări intelectuale. A lucrat cu suflet la editarea albumului Universitatea Tehnică din Chişinău, fostul Institut Politehnic, la fondarea căruia avusese o contribuţie comparabilă cu cea a rectorului Sergiu Rădăuţan. Condeiul său și-a lăsat amprenta inconfundabilă în numeroasele anuare ale Universității Tehnice a Moldovei pentru perioadele 1964-2004, 2009, 2014, 2015. În calitate de redactor, a fost și unul din stâlpii de erudiție ai Calendarului Național editat de Biblioteca Națională a Republicii Moldova.

A făcut donaţii de carte rară la bibliotecile Chişinăului, Iaşiului, Sorocii, Crişcăuţiului, nu un exemplar sau două, ci serii întregi. Pe această cale, biblioteca judeţeană din Iaşi s-a pomenit cu un cadou superb, cincizeci de volume din opera lui Voltaire în limba originalului, iar alte zeci de ediţii rare au ajuns în fondurile Bibliotecii Naţionale a Moldovei.

Colegii de la UTM

 

Eleonora Romanescu – Artistă plastică basarabeană, pictor restaurator, reprezentantă a generaţiei de aur a artelor plastice de la noi.

Născută în s. Leușeni, județul Orhei, la 26 aprilie 1926, Eleonora Romanescu și-a făcut studiile la Școala Republicană de Arte Plastice „I. Repin” din Chișinău. Începând cu anul 1953, timp de cinci ani, este profesoară de desen la Școala Pedagogică din Orhei. În 1959-1964, frecventează cursurile de restaurare-pictură în cadrul Atelierelor Centrale de Stat „Iurie Grabari”, Moscova. În aceeași perioadă, este restaurator la Muzeul de Artă din Chișinău.

În 1958, devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici din R.S.S. Moldovenească, iar câțiva ani mai târziu devine membru al conducerii Uniunii Artiștilor Plastici din R.S.S.M.

Debutează ca pictor în anul 1960 cu tabloul „Șezătoare”, după care urmează un șir de tablouri cu naturi statice şi portrete. A restaurat multe icoane la Mănăstirea Răciula, care au fost salvate în vremuri de persecuție împotriva creștinilor. În 1991-1992, restaurează iconostasul Capelei Seminarului Teologic din cadrul Universității de Stat din Republica Moldova. Eleonora Romanescu a pictat şi iconostasul de la Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Chişinău.

Lucrările Eleonorei Romanescu se păstrează în multe muzee şi colecţii particulare: Muzeul Naţional de Artă al Moldovei din Chişinău, Muzeele de Artă din Cluj-Napoca și Constanţa, Sala de expoziţii a Palatului Parlamentului, România, Muzeul de Artă din Moscova, Rusia, Muzeele de Artă din Kiev, Lvov, Ujgorod, Ucraina, Muzeul de Artă din Duşanbe, Tadjikistan.

În 1976, i se conferă titlul Maestru în Artă al Republicii Moldova, iar în 1982 i se acordă Premiul de Stat pentru ciclul „Meleag natal”. În 1986, i se conferă titlul de Artist al Poporului din Republica Moldova, iar în 1996 – Ordinul Republicii.

Gimnaziul din satul de baştină, Leuşeni, r. Telenești, poartă numele Eleonorei Romanescu. Aici, plasticiana a organizat o Sală de expoziţii permanentă şi a donat şcolii 44 de lucrări din colecţia personală.

 

Liliana Nicolaescu-Onofrei, ministru al Educației, Culturii și Cercetării

Dumitru Bolboceanu, președinte al UAP

Tudor Zbârnea, Director general al Muzeului Național de Artă al Moldovei

Serghei Cuciuc, plastician, Artist al Poporulu

Ion Dediu – Biolog, specialist în ecologie, membru corespondent al Academiei de Științe a Moldovei.

Ion Dediu s-a născut în satul Rediu Mare, județul Soroca. Provine dintr-o familie de țărani răzeși. A intrat în știință la sfârșitul anilor cincizeci ai secolului trecut, după absolvirea Universității de Stat din Moldova, fiind repartizat la Filiala Moldovenească a Academiei de Științe a URSS.

Profesor (din 1981) la universitățile: de Stat din Moldova, Tehnică a Moldovei, „A. I. Cuza” (Iași), a Academiei de Științe a R.M., de Ecologie „D. Cantemir” (Iași), Liberă Internațională din Moldova (ULIM), profesor invitat la mai multe universități din lume (SUA, Rusia, Anglia, Polonia, România, Bulgaria, Ucraina, Norvegia, Turcia, Grecia ș.a.). Autor a peste 400 de lucrări științifice, inclusiv a peste 20 de monografii în domeniile ecologiei generale (teoretice), hidrobiologiei, zoologiei, protecției mediului, publicisticii științifice etc. A descoperit și a formulat principiul (legea) excluderii reciproce a complexelor biotice acvatice de origine biogeografică diferită; autor al mai multor termeni, noțiuni și sintagme ecologice. A descoperit și descris câteva specii noi de crustacee superioare.

Este unul din fondatorii principali ai ecologiei teoretice moderne, fondatorul școlii ecologice naționale, al școlii de ecotoxicologie acvatică, al școlii științifice de ecologie politică, îndrumător a peste 30 de doctori în științe biologice etc.

Colegii și discipolii

Petru Bogatu – Ziarist, eseist, analist politic, scriitor, profesor.

Pentru prima dată vom întâlni Paștele fără Petru; lumina Învierii o luam mulți ani la rând de la Biserica Liceului „Prometeu”, liceu și biserică atât de dragi inimii lui.

De 11 ani și opt luni, de când s-a îmbolnăvit Petru, mi-a fost mereu dor de el, cel care nu-mi va mai fi alături. Se putea întâmpla în orice zi, în ultimul timp. Zi de zi, trăită cu drag și dor nestăvilit pentru cel care nu va mai fi.

Mulțumesc, Soare, că ai răsărit în această zi a înmormântării lui!

Mulțumesc, Doamne, că mi l-ai rânduit pe Petru ca soț și tată al copilului meu!

Mulțumesc că mi-ai dăruit sufletul meu pereche! E peste toate bogățiile lumii!

Știu de mai multă vreme ce voi scrie la mormântul lui Petru: titlul romanului său, inspirat din Ecleziast – „Funia împletită în trei nu se rupe ușor!”, mesajul fundamental al lui Dumnezeu pentru familie.

Petru a fost omul Iertării, n-a fost supărat pe nimeni sau supărarea sa a fost trecătoare.

Iartă-mă și pe mine, dragul meu, DRAGUL MEU, pentru tot ce nu am reușit să fac pentru tine!

Binevestește, Doamne, mântuirea sufletului bunului meu soț!

Viorica Bogatu-Cucereanu

Ştefan Petrache – Interpret de muzică ușoară.

Nu am cunoscut un artist mai pasionat și mai răzvrătit ca Ştefan Petrache. Un ghem de nervi şi discreţia se întâlnesc în aceeaşi voce ce tună şi fulgeră, ori îşi invocă extaziat sentimentele, ori ia tenta catifelei baritonale, una atât de elegantă şi plină de o nobilă strălucire cu care îşi învăluie cântecele sale.

Un flux vulcanic şi copleşitor de muzică vie, romantică, patetică şi sentimentală, în variantele ei cele mai frumoase, scrisă de Anatol Chiriac, ori de Valentin Dânga, ori de Mihai Dolgan, ori de Liviu Ştirbu, sau de Cornel Fugaru, autorul acelui blues senzual pe versuri eminesciene – muzică pe care vocea sa o încarcă emoţional, o împinge în zonele visării, o face fierbinte şi adevărată. E, de fapt, acea valoare care nu se stinge niciodată.

E destul să asculţi ultimul său CD, „Eu vin”, nişte „flori galbene de dor”, cum numeşte el cântecele sale în cuvântul său însoţitor, să priveşti imaginea sa de pe copertă, cu o pipă „churchill” în mână, şi privirea sa şi aici, şi întotdeauna ironică, e destul să te laşi în voia zborului liber, sublimat de înălţimi, de frumuseţea vocii şi a cântecelor sale, ca să înţelegi nu doar că „eu vin”, că el, artistul, re-vine. Ştefan Petrache, pur şi simplu, nu a plecat niciodată.

Rodica Iuncu

Ion Moraru – Membru al rezistenței antisovietice basarabene

Ion Moraru s-a născut în satul Mândâc, raionul Drochia.

La vârsta de 17 ani a fondat împreună cu Petru Lungu detașamentul de rezistență antisovietică „Sabia Dreptății”, care făcea parte din organizația „Arcașii lui Ștefan cel Mare”. A fost arestat pentru prima oară în 1947, în calitate de element periculos și de dușman al poporului.

În 1950, este arestat din nou, torturat și judecat. Primește o condamnare de 25 de ani de închisoare, care includeau 10 ani de exil în Siberia.

A fost închis în pușcării din Chișinău, Odesa, Moscova, Ruzaevka (pe Volga) și în lagărele Dubovka, Maikaduk, Ekibastus, Spassk, Aktas. A fost eliberat în 1956.

După căderea comunismului a scris trilogia autobiografică „Pustiirea. Treptele infernului. Fata cu miros de busuioc”, un adevărat imn închinat jertfei românilor din Basarabia pentru a-și apăra identitatea, demnitatea și credința după ocupația sovietică.

Cartea a apărut în mai multe ediții în Basarabia, iar în România a fost publicată de Mănăstirea Putna în anul 2018 și reeditată în 2019.

Încă din anii mișcării de eliberare și renaștere națională, a fost un membru activ al Partidului Popular Creștin Democrat.

Pe 27 august 2010, Ion Moraru a fost distins cu „Ordinul Republicii”.

La vârsta de 90 de ani, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel i-a oferit Ordinul Sanctus Stephanus Magnus pentru mireni. Distincția și diploma i-au fost înmânate de către Arhimandritul Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna, pe 8 martie 2019 acasă, în Basarabia.

Părintele Stareț i-a dăruit și o diplomă pentru contribuția la activitățile Mănăstirii din Anul Centenar 2018. Tot atunci Ion Moraru a primit o scrisoare de felicitare din partea Președintelui Academiei Române, academicianul Ioan-Aurel Pop. Iar scriitorul Adrian Alui Gheorghe, președintele Asociației Culturale Conta din Piatra Neamț, i-a acordat diploma Vrednicie și Credință pentru opera literară memorialistică, pentru demnitate și pentru curaj civic.

Adelina Moșanu-Moraru

Valeriu Muravschi – Economist, om de stat și politician.

S-a născut într-o familie de gospodari din satul Sirota, judeţul Orhei. Licențiat al Institutului Politehnic din Chişinău, e inginer-economist la Comitetul de Stat pentru preţuri (1971-1975); deţine în cadrul Ministerului industriei materialelor de construcţii mai multe funcţii (1975-1990). În anii 1990-1991, este ministru al Finanţelor, apoi viceprim-ministru al Guvernului Republicii Moldova, stabilind şi primele relaţii directe cu România, cu alte state europene.

De la 28 mai 1991 până la 1 iulie 1992, Valeriu Muravschi activează ca prim-ministru al Republicii Moldova. Amintim că din Guvernul Valeriu Muravschi au făcut parte personalităţi de vază precum Gheorghe Efros, Constantin Tampiza, Al. Barbu, Al. Barbăneagră, Nicolae Mătcaş, Ion Ungureanu, Tudor Botnaru, Ion Costaş ş. a. Tocmai datorită acestui comportament demn al conducerii de la Chişinău, agresorii străini şi mercenarii lor locali nu au reuşit să îngenuncheze R. Moldova.

Nu este întâmplător faptul că Valeriu Muravschi a fost supranumit în presa timpului „premierul independenţei”. Guvernul V. Muravschi, printre multiple proiecte în susţinerea reformei, a promovat un proiect de privatizare, elaborat de către un grup de specialişti condus de prof. dr. Paul Bran, bazat pe teoriile economiei de piaţă, care însă a fost respins de majoritatea deputaţilor din primul Parlament, aceştia adoptând alt proiect, întemeiat pe populismul economic şi social.

Guvernul Muravschi asigură, în această perioadă, fabricarea şi pregătirea pentru punerea în circulaţie a monedei naţionale şi a actelor de identificare a populaţiei.

La 1 iulie 1992, în virtutea neacceptării de către Parlament a Programului de reforme, inclusiv a Conceptului de privatizare, precum şi ca urmare directă a „Convenţiei Elţin-Snegur”, Guvernul V. Muravschi este pus în imposibilitatea de a administra treburile şi, neavând sprijinul Legislativului, este nevoit să-şi dea demisia.

V. Muravschi se retrage provizoriu din viaţa politică „de vârf” şi se consacră consolidării şi dezvoltării sistemului bancar. În 1998, este ales deputat în Parlamentul R. Moldova, fiind preşedinte al Comisiei pentru buget şi finanţe. În 1999, este votat ca preşedinte al Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat din R. Moldova, promovând în acelaşi timp ideea fuzionării formaţiunilor de orientare naţională şi democratică. Acest deziderat se realizează în 2002, prin formarea Partidului Liberal, V. Muravschi devenind unul dintre vicepreşedinţii PLM.

Din 2001, a activat în calitate de consultant al grupului de companii Dacia-Agrochim şi DacFruct, cu un rol vizibil în sectorul real al economiei naţionale a R. Moldova.

Vasile Șoimaru, doctor în economie

Vasile Micu – Membru titular al AŞM şi membru al Academiilor Agrare din România, Rusia, Ucraina și Belarus, doctor Honoris Causa al UASM.

Născut în satul Olişcani, r. Şoldăneşti. După absolvirea Universităţii Agrare, a activat la Academia de Ştiinţe a Moldovei, iar din 1974 – la Institutul de Cercetări Ştiinţifice pentru porumb şi sorg, „crescând” pe treptele ştiinţei de la şef de laborator la director (1986-2008).

Autor a trei monografii valoroase, a circa 215 lucrări ştiinţifice și a peste 100 de soiuri şi hibrizi de plante, a 90 de brevete de invenţie. A pregătit 12 doctori în ştiinţe.

Decorat cu „Ordinul Republicii”, „Meritul Civic”, laureat al Premiului de Stat, al Premiului AŞM, al altor prestigioase premii şi distincţii naţionale şi internaţionale.

Vasile Micu a fost și va rămâne o valoare pentru știința agrară din R. Moldova, un promotor al progresului, un Om cu un înalt simț al datoriei, demnității patriotice. O personalitate puternică și nonconformistă.

Colectivul Institutului de Fitotehnie „PORUMBENI”