Războiul monumentelor

616
0
Monumentul lui Al Suvorov din Tiraspol
Monumentul lui Al Suvorov din Tiraspol

Un articol publicat de E. Andreevskii în „Istoriceskii vestnik” din mai 1908 ne sugerează tipul de reacţie pe care ar trebui să o afişăm în legătură cu intenţia socialiştilor de a schimba numele unor străzi după model transnistrean: bunăoară, „Alexandr Suvorov” în loc de „Octavian Goga”.

Andreevskii relata despre dezvelirea zadarnică a două monumente în cinstea lui Arkadii Al. Suvorov.

Arkadii Suvorov – fiul

General-locotenentul Arkadii Al. Suvorov, conte de Râmnic şi prinţ de  Italia, în 1811 se afla în fruntea unei divizii care ocupa „o parte a posesiunilor turceşti – Principatele Moldova şi Valahia – învecinate cu partea de sud a Rusiei (Novorossia)” scrie E. Andreevskii, precizând şi cu ce ocazie se aflau acolo ruşii pe timp de pace: „rupseseră relaţiile cu turcii”. Refrenul cu ţările româneşti ca „posesiuni ale Imperiului Otoman”, repetat şi azi de ruşi, a ajuns să fie înregistrat de ignoranţi ca realitate.

În acea zi de 13 aprilie 1811, râul Râmnic îşi ieşise din matcă, apele lui erau o vâltoare în furtună. Generalul a vrut să treacă pe celălalt mal în caretă şi, luându-l un vârtej, s-a înecat, la vârsta de numai 26 de ani. Peste un timp, fiul său, Alexandr Arkadievici Suvorov, a instalat pe malul râului Râmnic două monumente: un obelisc (Andreevskii scrie „piramidă din piatră albă de Transilvania”) pe locul de unde a coborât cu careta în râu şi al doilea, nu departe, pe locul unde a fost găsit corpul celui înecat. Râul, nemulţumit, a şters cu apele sale, prin alte inundaţii, „piramidele” generalilor.  

Cu ocazia unui nou război ruso-turc, perseverent, nepotul lui Al. Suvorov instalează iar două monumente. Este organizată dezvelirea şi sfinţirea lor, în prezenţa unei mari mulţimi de ţărani de prin părţile Vrancei. Pentru că nu înţelegeau vorba ruşilor, li s-a făcut onoarea de a primi traducător – un rus bătrân, rămas pe acolo după vreun război ruso-turc, căsătorit cu o munteancă frumoasă şi bogată. Andreevskii afirmă că fostul instructor în armata rusă, acum proprietar de vii, se „moldovenizase”, deşi era soţul unei femei din Muntenia.

Ţăranii o fac pe prostul

Acest rus românizat, Macedonesco, a abordat problema războaielor ruso-turce fără a pune la îndoială faptul că „ţăranul român se consideră cel mai inteligent şi luminat dintre neamurile peninsulei Balcanice”. Fiind sigur că ei înţeleg şi simt importanţa evenimentului la care participă, a aprofundat această temă, amintindu-le, pe un ton părintesc şi protector despre „faptele de vitejie ale marii armate ruse, săvârşite exclusiv în scopul apărării micilor, sărmanelor principate ortodoxe Moldova şi Valahia, îndobitocite şi oprimate de Islam”.

Veteranul Macedonesco încerca să-i convingă pe ţărani că festivitatea la care au onoarea să participe marchează nu numai victoriile Suvorovilor, ci şi ale naţiunii române, pentru că „astfel ea îşi aminteşte cele mai scumpe episoade din istoria ei – anume de timpurile când Marea Rusie se lupta pentru eliberarea fraţilor ortodocşi oprimaţi şi desfiinţaţi (zatertîh) sub jugul musulman”.

Reacţia ţăranilor nu s-a lăsat mult aşteptată. Cu mirare şi strângere de inimă, Macedonesco o înregistra, dar se temea să o traducă ruşilor. Ei nu înţelegeau rugăminţile insistente ale ţăranilor din satele Slobozia, Sălcioara, Andreeşti, Brăniştarii de Jos, aflate la oarecare depărtare de locul unde se înecase generalul Arkadii Al. Suvorov.

Ţăranii ţineau morţiş ca şi în dreptul acelor sate să fie instalate astfel de „znakuri”. „De ce?”, i-a întrebat Macedonesco, neînţelegând gândirea oamenilor „acestui veac pragmatic”. Ei au răspuns cu cea mai mare seriozitate că în prezenţa acestor „semne”, care pot fi instalate chiar şi în apa râului, vor putea trece uşor pe celălalt mal chiar dacă s-ar umfla ori s-ar stârni furtuni şi uragane.

Erau siguri că şi în locul unde sărbătoreau atunci, „semnele” au fost instalate în acelaşi scop – să nu se mai înece şi alţii – şi nimeni nu-i putea amăgi cu fapte eroice. După ce li s-a dat şi câte un pahar de vin, românii, încăpățânați în convingerea lor că acea localitate a fost favorizată pe nedrept, şi-au reluat şi mai stăruitor cererea, pe tonuri din ce în ce mai ridicate.

Prinţul Al. Arkadievici Suvorov râdea de înapoierea oamenilor, dar era vizibil că acest incident i-a stricat dispoziţia. Iar autorul nostru de la 1908, Andreevskii, ca să justifice titlul articolului său, „Moldavanskaia cosnosti”, încheie pe un ton protector-pedagogic: „Iată omul oriental, cu mintea obtuză, leneşă, care nu mişcă, nu cade pe gânduri, nu înţelege, nu pricepe, nu chibzuieşte”… Din etalon de inteligenţă în Balcani, ţăranul român ajunsese prostul proştilor.

Marii protectori ai creştinilor din Serbia, Bulgaria şi… Bizanţ ştiau foarte bine preceptele dreptului musulman, conform căruia orice cucerire musulmană este marcată de existenţa lăcașelor de cult. Ei au văzut că, spre deosebire de Spania, Asia Mică, Serbia sau Bulgaria, nicio moschee, niciun minaret nu a însemnat pământul românesc cu pecetea cuceririi. Cei care lăsau semne (piramide, znakuri) erau „protectorii”, care se ascundeau în umbra crucii.

Monumentele generalisimului Alexandr Suvorov pe pământ românesc

La iniţiativa Societăţii Militare Ruse, în 1911, se ridica o statuie în satul Dragosloveni, com. Dumbrăveni, pe terasa superioară dreaptă a râului Râmna, acolo unde în 1789 Al. Suvorov câştiga două victorii împotriva turcilor, la Focşani şi Râmnicul Sărat. Cu acea ocazie ţarina Ecaterina a II-a îi acordase titlul onorific „conte de Râmnic”.

Pe un soclu de granit roşu din Finlanda, Al. Suvorov călare, cu bicornul în mână, striga în inscripţie: „Să ne ajute Dumnezeu, vitejilor! Ura!”. Inaugurarea de pomină a fost la 1913, iar peste trei ani, în timpul Primului Război Mondial, aliaţii ruşi au demontat statuia ecvestră şi au remontat-o la Odesa. Acum se află în or. Ismail, dar nici acolo nu este în siguranţă, după ce ucrainenii au demontat monumentul lui Al. Suvorov din curtea Liceului Militar din Kiev, înlocuindu-l cu o placă memorială închinată lui Dm. Donţov, teoretician al naționalismului ucrainean.

După al Doilea Război Mondial şi ocuparea României de către URSS, comuna Dumbrăveni este numită „Suvorov”, aşa cum se numea şi actualul raion Ştefan-Vodă. Soclul rămas la Dragosloveşti, fără cal şi călăreţ, le aminteşte comuniştilor despre Suvorov şi, înainte ca armata  roşie să se retragă din RSR, în 1957, este ridicat un nou monument. În acest scop, statuia ecvestră a lui Carol I din Bucureşti a fost reciclată, calul ajungând la Dragosloveşti.

Sculptorul noului Al. Suvorov înfipt în șaua acelui cal, Marius Butunoiu,  era considerat „primul român care a realizat o reprezentare ecvestră”. O puteţi vedea şi astăzi, în postcomunism: adună tot felul de inscripţii în graffitti, pe care primarul este nevoit să le dea periodic cu var. Cele mai noi, din 2007, au următorul conţinut: „Basarabia – pământ românesc”, „Moarte ruşilor” ş.a. Cred că românii simt acut lipsa unui monument Kotovski pe malul râului Siret, unde acela spera (poruncă de la 1812) să ajungă să-şi adape caii.

Singurul monument Al. Suvorov păstrat cu pietate pe pământ românesc este cel din Piaţa centrală a or. Tiraspol, unde nimic nu se uită despre cel care a atins primul fluviul Nistru la sf. secolului al XVIII-lea. Statuia este un monument ecvestru, tot cu gestul pumnilor ridicaţi, realizat în 1979 de sculptorii Victor şi Vlad Artamonov şi arhitecţii Drujinin şi Cisteakov. Imaginea monumentului apare şi pe bancnotele din „republica nistreană” autoproclamată.

Nu duce lipsă nici Chişinăul de monumente cu pumni ridicaţi spre cer, în stil transnistrean. Numai statuia lui Ştefan cel Mare ridică smerit o cruce – „armă asupra diavolului” şi grăitoare mărturisire dogmatică.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here