Dar nu veţi rămâne ai nimănui    

655
0
Coperta cărții ”Hanul lui Manuc”, de Simona Antonesscu
Coperta cărții ”Hanul lui Manuc”, de Simona Antonesscu

Simona Antonescu. Hanul lui Manuc. Roman istoric. Iaşi: Polirom, 2018. Era previzibil să fim intrigaţi de titlul cărţii şi de prezentarea celor şase ani de ocupaţie rusească a Principatelor Române (1806-1812) ca fiind o rememorare a „evenimentelor cruciale demult arhivate”, cum ar fi raptul Basarabiei de către cei care pretindeau că vor să reînvie Dacia.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Roman istoric sau biografie romanţată?

Romanul ar putea fi încadrat şi printre biografiile romanţate, dacă autoarea nu ar întrerupe, prudent, firul la 1812, fără a confirma multele variante ale sfârşitului vieţii lui Manuc după  retragerea acestuia în Basarabia ocupată de ruşi. Proiectele sale grandioase, legate de Hânceşti şi Reni, analizate de Gh. Bezviconi pe baza corespondenţei sale cu ţarul, descoperă un alt personaj decât cel creionat în roman.

Spicuim din romanul Simonei Antonescu despre personajul istoric Manuc, agreat atât de ruşi, cât şi de turci şi de domnii fanarioţi. Pentru „desluşirile” sale în geopolitică, mai bine zis pentru talentele sale de agent dublu, ajunge negociator de pace între două tabere cu interese opuse.

Născut în 1769 în oraşul Rusciuc, Emanuel Mârzaian (numit pe scurt Manuc), fiul unui negustor de grâne, la vârsta de 10 ani este victima atacurilor bandelor de ieniceri, care, pe timpul lui Pazvante, făceau legea între Vidin şi Rusciuc. Scapă cu viaţă împreună cu prietenul său Mustafa, iar la 12 ani părinţii îl trimit la Iaşi, în ucenicie la negustorul armean de stofe Zaven Calaigian. Avea 37 de ani când a venit la Bucureşti.

După ce colindase drumurile între Leipzig şi Viena alături de caravanele sale cu mătase, bumbac şi mirodenii, descoperi aici o nouă negustorie: comerţul cu grâu. Domnul fanariot scosese la mezat vechiul palat voievodal, Curtea Veche, cu temelia pusă de Vlad Ţepeş, împărţindu-l în parcele şi vânzându-l negustorilor. Parvenitul paharnic Manuc, în 1806, îşi cumpăra o parcelă pe malul Dâmboviţei şi începea construcţia hanului cu prăvălii. Adevăratele sale îndeletniciri rămâneau însă ascunse chiar şi celor apropiaţi.

Manuc era foarte bine văzut de domnul fanariot C. Ipsilanti, mazilit de turci şi refugiat la ruşi, care la începutul războiului îl aduc înapoi în două zile. Ţarul Alexandru I nu înceta să-i trimită „dovezi de mulţumire”. În consecinţă, chiar din 1806, Manuc îl manipula pe rapsodul-iscoadă Ilarie, pentru a-i familiariza pe bucureşteni, în versuri, cu zmeii ruşi, care ne vor elibera de turci.

Din 1807-1808, îl găseşti pe Manuc în cabinetul de dragoman de la Istanbul, timp în care obţine titlul de nobleţe de bei (prinţ) al Moldovei, deşi nu era grec fanariot. Inexplicabilă ascensiune, când te gândeşti la soarta armenilor din Imperiul Otoman. După asasinarea sultanului Selim, care dorea „un imperiu europenizat”, Manuc ajută la ridicarea pe tron a fratelui acestuia în vârstă de 23 de ani,  Mahmud al II-lea. Omul lui de nădejde era prietenul din copilărie, paşa de Rusciuc Mustafa Bairactar, ajuns mare vizir. Invidiat şi suspectat, armeanul acesta putred de bogat se refugiază la Rusciuc după moartea prietenului său. Ruşii îl întâmpină cu onoruri la Dunăre şi-l aduc la Bucureşti.

Crăciun însângerat şi la 1806

Autoarea ţine să ne convingă că Manuc voia să „facă pentru Principatele Române ceea ce nu reuşiseră înaintaşii lui să facă pentru Armenia”. Şi că aceasta ar fi fost „chemarea care îl mai ţine în viaţă”. Atunci cum se explică faptul că Manuc organiza aprovizionarea armatei ruse cu alimente? Atât de mult zel depunea, încât nu numai ţăranii, ci şi boierul Miron Sămărgitan, care-i va găzdui familia, ca prieten şi cumătru, sărbătoreşte cu grâu fiert Crăciunul în 1806, după ce ruşii pustiiseră satele.

„Polcovnicii” au rechiziționat toţi porcii gata tăiaţi, toate rezervele de prin cămări şi beciuri: făină, ţuică, brânză, miere. Au bătut la tălpi pe şmecherii care ascunseseră într-o groapă găini cu pliscul legat, au batjocorit fete şi femei. Cred că  informaţiile despre rechiziţii, incluse în acest roman, rivalizează prin realismul lor cu paginile ce redau conţinutul unor firmane sau alte documente găsite de Manuc la începutul construcţiei hanului pe locul Curţii Vechi.

Oricât ar fi de romanţată biografia lui Manuc, autorul nu are dreptul să evite adevărul istoric. Atât de nemilos este lovit boierul tânăr Miron chiar de la începutul romanului, sugerându-se o încercare de incest, iar apoi umilindu-l printr-un „Zdravstvuite” în limba ocupanţilor care-l obligau să ducă birul cu propriile căruţe la Bucureşti; şi spionului Emanuil Mârzaian (nanu Manuc) nu i se găseşte niciun viciu, nicio pată pe conştiinţă.

„Crăciun însângerat” este un capitol care ne aminteşte de evenimentul din 1989 prin faptul că, la fel ca atunci, bucureştenii au fost amăgiţi şi doar s-au schimbat stăpânii. Populaţia rurală se ascundea însă în pivniţe, de ruşi şi de turci, ca şi pe timpuri, de tătari.

Nemulţumiţi de condiţiile de lucru din crâşma de la Giurgiu, apoi din casa boieroaicei Corneasca, membrii delegaţiilor de negociere trec în hanul lui Manuc. Martorii oculari ai negocierilor ruso-turce, chiar din Imperiul Rus fiind, P. Ciceagov şi contele A. de Langeron, au scris despre atmosfera de intrigă şi trădare care le-a patronat. Langeron afirma că „doar turcii erau de bună-credinţă în acest adânc machiavelism”.  Opunându-se constant unor cesiuni teritoriale în Caucaz (Gruzia, Imeretia, Kahetia, Abhazia) şi în Tările Române, delegaţia turcă i-a determinat pe ruşi să apeleze la convorbiri neoficiale ce se duceau paralel între M. Kutuzov şi Galib.

Aici autoarea îl introduce şi pe Manuc, prin ochii neştiutori de perfidii diplomatice ai finei sale, Ruxandra Sămărghitan, care, din curiozitate, urmărea lucrul delegaţiilor ascunsă într-o cămăruţă secretă, nu mai mare decât un dulap. Scriitoarea utilizează acest personaj poate în scopul de a evita informaţiile istoricilor referitor la rolul lui Manuc în finalul acestui mezat şi la faptul că beiul, fără împuternicirea Porţii, la cererea lui Kutuzov, şi-ar fi dat consimţământul ca armata rusă să ocupe ilegal, în afară de Bugeac, şi teritoriul dintre Nistru şi Prut.

„Numele Basarabia ţipă sub condeiele ruseşti”

Primul autor al unei monografii (1913) despre răpirea Basarabiei, basarabeanul Leon Casso, pe atunci ministru al instrucţiunii publice în Imperiul Ţarist, scria pe baza documentelor de arhivă ruse: „Manuc, beiul Moldovei de Jos, mare întreprinzător, funcţionar turc, dar devotat Rusiei”. În roman, contele Langeron este implicat în falsificarea zapisului semnat în hanul lui Manuc, deşi nu făcea parte din delegaţia care a semnat actul. Textul falsificat chipurile de Langeron, cu complicitatea dragomanului mituit Dumitrache Moruzi, adică articolul 4, formulat la şedinţa a XVIII-cea, este dat de autoare în felul acesta:

„De comun acord şi în prezenţa întregului corp al delegaţiilor rusă şi turcă, stabilim ocuparea de către Imperiul Rus a tuturor ţinuturilor turceşti dintre Nistru şi Prut, anume Bugeacul sau Basarabia şi Raiaua Hotinului. Trupele ruseşti se vor retrage din toate celelalte teritorii”.

Langeron ar fi tăiat cu tocul muiat în cerneală neagră cuvintele „turceşti” şi „Bugeacul sau” (evidenţiate de noi cu italice) astfel atribuind, el primul, numele „Basarabia” nu doar Bugeacului, ci jumătăţii de Moldovă dintre Nistru şi Prut.

Istoricul Georgeta Filitti precizează că Bugeacul, ca provincie distinctă numită şi Basarabia, era trecut de străini dintr-un buzunar în altul încă de la 1774 şi 1791. Iar Leon Casso arată că şiretlicul ce constă în atribuirea acestui nume unei jumătăţi din Principatul Moldovei a fost lansat‚ în 1807 de cancelarul P. Rumeanţev. Însuşi faptul că ruşii din R. Moldova au făcut eforturi deosebite pentru reinstalarea la Cahul a bustului generalului P. Rumeanţev, după ce fusese dărâmat în 1992, vorbeşte despe conştiinţa importanţei pe care i-o acordă ei acestui perfid joc de cuvinte diplomatice în răşluirea unei jumătăţi din teritoriul Principatului Moldovei.

„Manuc are scurte întâlniri cu sine însuşi” scrie autoarea, în capitolul despre cele două râuri din aceeaşi albie. Dar mai bine ar fi scris despre cele două feţe ale lui Ianus.

Recitesc romanul, de la sfârşit. Cum să înţelegi acel final de la pag. 651 cu replicile cinice ale lui Manuc, date finilor şi cumetrilor săi din Bărăgan? Manuc, naşul de botez al Ruxandrei, fiica boierului Miron Sămărghitean, la 1812 boteza deja pe fiul ei, Manoil. Se zvonea că ruşii au pus hotarul pe Prut. Dar lucrurile „încă nu prinseseră coajă”; toţi românii sperau să nu se adeverească. Boierii Sămărghiteni, în liniştea apăsătoare din cerdacul de pe spatele conacului, îl întreabă pe Manuc: „De ce ne-ai dat? Ai ştiut că singurul pământ care aparţinea turcilor şi pe care ar fi putut sa-l dea cuiva era Bugeacul.” Manuc: „Ai dreptate, dar ei au putere… Dar nu veţi rămâne ai nimănui în urma acestor încleştări”. „Şi noi ce facem atunci?” Manuc: „Să nu dormiţi toţi deodată, Vlaicule, faceţi cu rândul”…

Cel care pretindea în faţa finilor că a apărat Ţările Române,  sugerase ruşilor (conform documentelor citate de Casso) că, „dacă Rusia ia numai o mică parte din Moldova, ambele jumătăţi ale Munteniei vor cădea pradă setei habsburgice”. Şi generalul Kiselev raporta în 1816 despre necesitatea împingerii graniţei noi din cauza incomodităţii liniei ruse de la Prut. Era un prilej de război, care s-a şi declanşat peste vreo 13 ani. Atunci Mitropolitul Grigorie Dascălul, opunându-se rechiziţiilor, adică spolierii populaţiei, a fost exilat la Chişinău ca într-o ţară străină.

Prin 1975 Monica Lovinescu scria în comentariile pentru „Europa Liberă” despre imposibilitatea de a se publica un roman de istorie modernă în condiţiile României comuniste. Era vorba despre romanul istoric al lui Marin Preda „Delirul”, considerat de mulţi „o sfidare a memoriei”. I se reproşa autorului că nu a vrut „să deschidă o perspectivă istorică, ci doar să reînvie psihologia unui martor al evenimentelor, fără alt orizont decât acela al clipei trăite”.

Şi acolo autorul limita evenimentele la felul cum sunt trăite de personaje fictive, evitând adevărurile cunoscute de toată lumea privitor la personajele istorice. Nici Mihail Sadoveanu, cu tot talentul lui, nu a scăpat de reproşurile criticilor la adresa romanelor istorice. Şi atunci, pentru ce le scrieţi, dacă nu aduc un plus de înţelegere a sensului devenirii noastre în lume?

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here