O viață cu muncă și muzică

Într-una din zilele trecute, împreună cu domnul academician Mihai Cimpoi și cu epigramiștii Ion Diviza și Grigore Drăgan, am poposit în localitatea Timeus, o așezare constituită în anii nouăzeci ai secolului trecut. Fiind așezată după orașul Strășeni, până a ajunge la Bucovăț, această nouă apariție pe harta R. Moldova este constituită din case care, inițial, erau numite vile.

Unii dintre locuitori le numesc astfel și în prezent, numai că localitatea Timeus tinde să se dezvolte și capătă trăsături de sat modern, cu toate comoditățile și accesoriile caracteristice unei asemenea așezări.

Gazda noastră primitoare la Timeus a fost Valeriu Prisăcaru, stabilit aici cu vreo cinci ani în urmă împreună cu soția sa, Natalia, și cu cea mai mică dintre fiice, Dorina. Despre Valeriu Prisăcaru îmi povestise mai înainte Grigore Drăgan care, locuind nu prea departe, la Nisporeni, îl cunoaște pe eroul nostru doar de un an, dar zice că parcă l-ar ști de o viață, acesta fiind „patriot, sincer, competent, mare îndrăgostit de folclor și tradiții populare, săritor la nevoie, omenos și plin de voie bună”.

Mai întâi profesor, apoi agricultor

Cât timp doamna Natalia, gospodina casei, mesteca mămăliguța și avea grijă să-i iasă bine fripturica și plăcintele, pentru că, nu te joci, de la Chișinău venise însuși academicianul Cimpoi cu vreo câțiva umoriști ce promiteau să facă după-amiaza zilei una de neuitat, am stat de vorbă cu Valeriu Prisăcaru și am încercat să aflu de la el lucruri care sper să vă intereseze.

Valeriu Prisăcaru este fost profesor de geografie și a predat această nobilă știință mai bine de 20 de ani. Cei peste treizeci de ani de „transformări democratice” l-au făcut să învețe însă de toate și să „îmbrățișeze” domenii care se deosebesc de pedagogie. La cei 65 de ani pe care îi are muncește de dimineață până în seară, deoarece are multe de făcut și se teme că nu o să reușească să le facă pe toate.

„Pasiunea pentru agricultură mi-am dezvoltat-o pe parcursul anilor. Fiind originar dintr-un sat de oameni gospodari, Dolna, și mai având și destulă forță fizică, am cumpărat peste 20 de hectare de pământ, mașini și tractoare, am construit „o casă de brigadă” în stil european și am început să lucrez cu oameni angajați. Cu timpul, am mai redus din suprafața procurată, am mai vândut din ea și în prezent dispun doar de vreo nouă hectare de pământ. Dragostea mea cea mare însă a fost întotdeauna muzica populară, folclorul, fără de care nu-mi închipui că aș putea trăi”, spune Valeriu Prisăcaru.

„Buciumașii” au cutreierat toată România

Protagonistul nostru își amintește că primul îndemn de a-și face viața mai frumoasă înnobilând-o cu feericele sunete muzicale a fost din partea tatălui său, fost primar de Micleușeni.

„Tata putea să asculte ore în șir trompetiști valoroși ca Gronic, Carai, Hanganu și alții. Odată îmi cumpărase un fluieraș pentru copii și m-a îndemnat să cânt la el „Radu mamei, Radule”. Am încercat de mai multe ori până mi-a reușit cât de cât. După aceasta, de la vârsta de șapte ani, am învățat trei ani vioara la filiala școlii de arte din Nisporeni, care se afla atunci în conacul de la Dolna din satul meu de baștină, rămas de la boierul Zamfirache Rali, unde acum este muzeul care îi poartă numele. Frumusețea locului, cu un peisaj extraordinar, m-a impresionat foarte mult atunci, în copilărie. Mai apoi, am însușit și alte instrumente muzicale: acordeonul, pianul, fluierul, cavalul, tilinca și altele”, susține Valeriu.

Un loc aparte în biografia virtuosului muzicant care este în prezent Valeriu Prisăcaru îl ocupă crearea ansamblului folcloric de la Micleușeni cu care participă în calitate de conducător artistic și dirijor la diferite festivaluri naționale și internaționale. Neobositul muzicant a creat și un ansamblu de buciumași, unicul în Republica Moldova, nelipsit la orice sărbătoare națională, la diferite evenimente importante  organizate de Centrul cultural „Vatra” și la altele din zonă. „La început, ansamblul „Buciumașii” avea nouă membri, dar au rămas șapte, o cifră semnificativă de altfel. Cu „Buciumașii”, împreună cu ansamblul „Ștefan Vodă” condus de Tudor Ungureanu, al cărui membru am fost și eu mai înainte, am cutreierat toată România. Am fost la 1 decembrie la Alba Iulia, la București, la Piatra Neamț etc. Țin foarte mult la acest instrument muzical, buciumul, numit și tulnic, și pot să vă mai spun că, datorită buciumașilor, conform legendei, Ștefan cel Mare și Sfânt a câștigat la Podul Înalt o mare bătălie cu turcii”, afirmă muzicantul.

Cu buciumul prin Elveția și la „Buciumul”

Întrebat dacă a fost peste hotare cu „Buciumașii” săi, Valeriu Prisăcaru mi-a povestit despre o călătorie prin Elveția, în 2019, unde buciumul ocupă un loc de cinste în ierarhia instrumentelor muzicale. „În Elveția, pe malul lacului Geneva, am văzut aliniați peste 200 de buciumași din această țară. Sunetul acestor buciume parcă îl aud și acum, atât de puternic și de pătrunzător era. Bineînțeles că ne-am străduit și noi să le arătăm elvețienilor de ce suntem în stare. Prin cultură, să știe toată lumea, se rezolvă și multe probleme importante. Elvețienii ne-au ajutat atunci cu asfaltarea drumurilor la Micleușeni, cu apeductul, cu multe altele”, zice Valeriu.

În ultimul timp, Valeriu Prisăcaru mai lucrează și la Centrul republican „Buciumul” în trupa de actori.  S-a angajat ca instrumentist, dar i s-au descoperit și calități actoricești și nu a putut să refuze oferta. „După ce, de 13 ani, Tudor Tătaru a plecat la cele veșnice, „Buciumul” ajunsese într-un hal fără de hal. Și-a reluat activitatea și, chiar dacă are vestitul beci în delăsare, s-a făcut reparație în sala de spectacole, în alte încăperi. Mâine prezentăm un spectacol cu oaspeți din Botoșani, lucrăm  la alte proiecte, mergem înainte”, declară plin de optimism Valeriu Prisăcaru.

Alte pasiuni și bucurii

Spre finalul discuției noastre, l-am întrebat pe Valeriu ce pasiuni mai are ca să nu-mi scape ceva și am mai aflat că îi place literatura, a citit și citește mereu. Model demn de urmat în această frumoasă îndeletnicire i-a fost un frate al tatei care citise toate cărțile din biblioteca sătească. Plăcându-i și umorul, se mândrește cu faptul că l-a cunoscut personal pe magnificul Efim Tarlapan. De asemenea, urmând exemplul tatei, altoiește trandafiri și puieți, îngrijește de florile de care îi este plină curtea casei.

Este fericit că are o soție frumoasă, bună gospodină, trei copii așezați și cumpătați, fiecare având drumul său în viață. Îi râde inima de bucurie că nu demult mezina familiei, studentă în anul întâi la Colegiul „Ștefan Neaga” din Chișinău, s-a întors cu premiul întâi de la un festival organizat la Piatra Neamț, unde a evoluat la cobză. „Astăzi sunt nespus de bucuros să am asemenea oaspeți în casă”, mi se destăinuie interlocutorul meu.