Temerea de obișnuință

Deși titlul de mai sus pastișează titlul unei cărți, motivele au fost altele, bune ca pretext, nu și ca motiv. Cartea pe care o invoc aici a scris-o Mihail Ion Ciubotaru, dar a fost dată la cuțit de cerberii ideologiei comunist-totalitare. Titlul era subversiv, or el anunța ieșirea din front, din contingent, sfidarea ordinii stabilite. Exact așa (și cam în același timp) au fost interzise Aripi pentru cădere (ce adevăr esențial al stării noastre umile!) de Gheorghe Vodă, Satul de pe două maluri de război (ce titlu relativizant într-un timp al gândirii uniforme!) de Ion Vatamanu, Descântece în alb și negru (dar în societatea sovietică nu puteau să existe contraste!) de Dumitru Matcovschi. Nu obosesc să repet aceste titluri, ele ne sunt dovezile (fie și modeste, în raport cu alte națiuni, mai eroice) că nu ne-am împăcat cu inerția, că ne-am opus și am vrut să ni se audă vocea. În felul acesta, fie prin acte discret disidente, fie într-un mod evaziv-subversiv, cum erau piesele lui Druță sau poemele lui Vieru, romanele lui Vasilache, Beșleagă, Busuioc (dar mai ales comedia sa istorică Radu Ștefan, Întâiul și ultimul), încercam să ne depășim starea inertă.

Vorbesc de personalități care nu au vrut să se conformeze atunci când nonconformismul era penalizat. Or ce înseamnă obișnuința, dacă nu cea mai docilă formă a conformismului și a conservării unei stări de fapt. Regulile pentru supușii regimului nu doar că trebuiau respectate cu strictețe, ci și se interziceau întrebările, îndoielile, interpretările! Or ceea ce face omul care gândește, este chiar o perpetuă luptă cu inerția (ca să-l invocăm și pe Labiș), o ieșire din zona confortului – aliat perfect al regimului încremenit. Și dacă sistemul totalitar se ținea pe supușenia cetățenilor docili (care erau fericiți în supușenie, conformare și respectare cu strictețe a dogmei), ce ne face să fim și astăzi, când suntem informați și liberi, să gândim și să ne expunem gândurile, vrăjiți și influențați de imaginile învechite ale unei realități de carton? Mai ales că avem la dispoziție cea mai expresivă și relevantă mostră demonstrativă: dacă am fi rămas în imperiu, azi am fi fost o țară-agresor, detestată de lumea civilizată și prietenă cu statele ce încurajează terorismul și războiul, precum Coreea de Nord sau Iranul. Și am fi atacat vecinii, din simplul motiv că ei vor să trăiască într-o lume liberă.

Două exemple de inerție (și „obișnuință” inocentă), aparent nevinovate, în acest context. Fiind întrebat despre atitudinea față de războiul din Ucraina și „condamnând” – într-un sfârșit! – războiul declanșat de Rusia în țara vecină, mitropolitul Vladimir, la o întâlnire cu presa de la începutul verii, i-a convins pe jurnaliști că el, de fiecare dată când pleacă la Moscova, pledează  invariabil și necontenit cauza păcii. Dar – conchide sfinția sa concesiv și cumva iertător – „războaie au existat întotdeauna, ele erau, inclusiv, pe vremea lui Hristos”. Nici măcar nu știu dacă trebuie să-i reproșăm ceva, e o mostră de gândire dogmatică. Or asta nu înseamnă altceva decât un îndemn la împăcare cu faptul că războiul există, aproape ca un dat inevitabil! Încă puțin și va spune că e un dat necesar! Iar noi deja începusem să credem, după câteva decenii bune de pace în Europa, că lumea poate trăi și fără războaie! În principiu, acesta a fost principiul general care a stat la temelia construirii comunității politice și economice paneuropene: nu ne vom mai război, nu ne vom mai nimici reciproc și vom gestiona împreună resursele umane și bogățiile comune. Altfel spus, Europa Unită a demonstrat că, dimpotrivă, pacea este – trebuie să fie! – starea normală/ firească a lumii. Mai mult: trăind multă vreme într-o stare îndelungată de pace, liderii statelor civilizate sunt niște pacifiști incurabili, ceea ce îi face să (a)pară slabi în fața agresiunii și a bădărăniei unor lideri „puternici”.

Al doilea caz pe care l-am memorat în acest context al inerțiilor de interpretare, a fost o secvență de acum câteva săptămâni, prinsă cumva din mers, când unii dintre oaspeții unei emisiuni antinostalgice (cel puțin, în intenție), discutând despre „copilăria fericită” din URSS încercau să le spună elevilor prezenți în studio că  și în țara sovietelor„ am avut parte de o copilărie admirabilă”, că regimul nu a fost chiar atât de odios, că profesorii erau buni și îi învățau lucruri frumoase, că, da, au existat excese, dar asta era din cauza unor ticăloși particulari, nu din cauza regimului. Atât de fluidă evocarea, încât nu puteai să nu te întrebi: de ce a trebuit să ne cerem independența față de acest „imperiu al fericirii”, de ce a trebuit să cadă comunismul? Numai din cauza unor excese particulare? Ori totuși din cauza esenței fundamental criminale a regimului totalitar?

Această percepție a unei „normalități” a regimului defunct îi face azi pe mulți cetățeni ai Rusiei actuale să considere (ca și președintele lor), că prăbușirea imperiului sovietic „a fost o mare catastrofă” (și nu o izbăvire pentru popoarele eliberate din temnița comună) și că pentru renașterea lui e normal să declanșezi un război împotriva vecinilor, ca să-i aduci acasă, să nu-i lași în Europa! Doar sugera eroul creștin din alineatele de mai sus că războiul e ceva firesc, care trebuie acceptat ca fapt. Exemplul cel mai palpabil al fricii de inerție ni l-au dat temerarii noștri concetățeni care au spart tiparele obișnuinței, au ieșit din zona de confort cultivată de educația sovietică și s-au integrat pe cont propriu în lumea civilizată, asumându-și riscurile.

Cu istoria trebuie să ne clarificăm în două privințe. Una e că ea nu poate fi repetată. Alta e că ea ne învață; or dacă ea trece pe lângă noi ca vântul, ca valul, fără urme, degeaba o mai trăim – zic asta ca să înțelegem: istoria nu doar se studiază, ea se trăiește, fie în fazele ei reale, fie suportându-i consecințele, suportând teroarea istoriei. Temerea de obișnuință a creat Europa actuală. Respectarea dogmei și supușenia a creat Rusia de azi. QED.

În fine, dacă istoria ne-a modelat (și ne-a mutilat destinele), iar noi nu am și învățat nimic din asta – aici e secretul: nu poți evita tăvălugul istoriei, dar dacă nu ai învățat lecția ei, atunci e jale. Cucuiele cu care te decorează viața pot fi recompensate cu învățămintele pe care ți le dau aceste traume. Altfel, mutilarea va rămâne singura urmă a trecutului, ca pielea de cămilă trasă pe creierul sclavului, din parabola lui Aitmatov despre mancurți.