MOŞNEAGUL sau Invitația de a învăța mereu la școala clasicilor  

Paşnic. Calmul lui răzbate şi dincoace de pânză, ne cuprinde…, ne predispune la a gândi, la a-l privi, la a-l descoase. El tace. Tace și, parcă rușinat, își ascunde  privirea. Nu vrea să ne privească în ochi. Şi nu că i-ar fi rușine de sine… Ne protejează pe noi…, se teme să nu ne dezgolească…, să nu ne vulnerabilizeze. E fără ochelarii cu lentile groase, enorme. I-a dat jos ca să-l vedem sau ca să nu ne vadă?

Maestrul Igor Vieru i-a fixat și i-a expus caracterul…, l-a dezgolit în faţa noastră cum a putut mai bine… şi îl admirăm pe Vasile Coroban în totala lui timiditate. Dar… acest portret n-ar fi deplin, dacă nu v-aş propune poemul exhaustiv dedicat maestrului de Andrei Țurcanu, poetul și criticul literar, în care acesta ne mărturisește:

Încă nu împlinise 50 de ani,

când toţi au început să-i zică moşneagul,

 adică înţeleptul şi atotştiutorul.

În viaţa lui a băut atâta vin

că ar ajunge

 la un chef de trei zile

 de la Ţara de Sus până la

 Ţara de Jos.

La aceste versuri ce aş mai putea adăuga? Nimic. Accept tacit. Andrei Țurcanu știe mai bine.

Dar mintea i-a fost întotdeauna trează,

din care pricină, fireşte,

 nu a fost netezit pe spinare.

Îi plăcea să povestească bancuri

în childuri,

mai mult însă îi plăcea

să le născocească ad-hoc

(îl inspirau îndeosebi orătăniile cu moţ).

A fost un incorigibil

spărgător de baloane,

satisfacţia cea mare era pentru dânsul

să se joace cu barda

printre elefanţii de gumă,

făcându-i din când în când

să se dezumfle caraghios spre hazul tuturor.

Uneori, ce-i drept,

a încolţit şi trunchiuri de brazi,

dar a păzit cu străşnicie

rădăcinile sfinte.

 A urât mediocritatea

 pe care nesăţios a strivit-o mereu între dinţi

 cu pofta vegetarianului

ce mestecă primăvara devreme

șomoioage de salată de seră.

Niciodată nu arăta mai tânăr

ca în momentele acestor sieste!

Dar era şi el comestibil.

Pentru o specie de termite

dintre cele mai vitale

a fost chiar hrana preferată. 

Spre sfârşit

 neatinsă-i rămase numai fruntea socratică,

 sub care era ticsită

 o bibliotecă întreagă.

În granitul ei

mulţi şi-au dezbătut dinţii

(chiar şi unii cu fălcile de fontă).

Poate de aceea s-a crezut că e foarte puternic

şi că va muri otrăvit

din muşcătura propriei limbi.

…

Maestrul Igor Vieru îl pictează pe fundalul bibliotecii. Cărţile din spate stau frumos aranjate, dar atenție! – sunt consumate…

Iată două portrete desăvârşite ale cercetătorului pasionat de moștenirea literară națională, teoretician literar și ctitor al evoluției literaturii contemporane – Vasile Coroban.

Citind Dimitrie Cantemir – scriitor umanist, ai senzaţia că imediat trebuie să revii şi să citeşti Istoria ieroglifelor, vastă frescă a vieţii sociale, politice şi culturale din Moldova şi Muntenia de la hotarul veacurilor XVII – XVIII. Scrisă după modelul romanului Istoria etiopică a lui Heliodor. Amplu şi pe înţelesul tuturor ne este explicată această operă, considerată în mare măsură alegorică şi dificilă pentru simplul cititor.

Oamenii mari în istoria unei culturi şi a unui popor sunt apariții rare. E nevoie de o acumulare de valori, de un proces îndelung de lărgire a hotarelor activității spirituale a unei societăți și, nu rareori, o răscruce istorică. Cantemir era aşteptat de veacul său. El se află la capătul unui lung şir de cărturari, care au depus la timpul lor o muncă uriaşă pentru înflorirea scrisului.

Cantemir era aşteptat de veacul său… Şi rămâi în aşteptarea altor aşteptaţi. Cine-s ei?… Când vor veni?… 

Coroban nu profesează o critică de specialitate sau una destinată unui cerc restrâns de gurmanzi literari… Literatura reflectă probleme de interes general uman şi este destinată cititorului de rând, comentează A. Gavrilov.

Nu există istoria unui obiect fără teoria lui, după cum nu poate exista teoria acelui obiect fără istoria lui… este o afirmaţie pe care Vasile Coroban a repetat-o noilor cercetători, pe care-i trimitea să învețe mereu la școala clasicilor…

René Marill–Albérès, un merituos cercetător literar, ne oferă o bună iniţiere în Istoria romanului modern. Vasile Coroban, la rândul său, ne propune un studiu la fel de merituos: Romanul moldovenesc contemporan… şi porneşte chiar de la originea elenă a acestui gen amplu de creaţie… ajungând să ni-l descrie, să-l analizeze cu argumente imbatabile… Romanul este o sinteză a mai multor genuri literare, care l-au precedat şi de aceea este un gen universal. Constituindu-se definitiv ca unitate estetică, el continuă să absoarbă în continuare spiritul omenesc pentru a da o imagine cât mai justă a omului, a poporului respectiv și a umanității.

Și pentru că prin anii ’60 ai secolului trecut i s-a spus Oracol fals, fiind acuzat că și-ar fi născocit un oracol ideologic, negând vehement legătura poporului moldovenesc cu popoarele slave… articol făcut la comandă și nesemnat… de un anonim fără curaj… privit de la înălțimea zilelor noastre, constatăm că Vasile Coroban a fost un adevărat oracol, a căutat să ne apere de atrocitățile din  руzzкий мир. A încercat să ne detașeze de „cultura” lor cât mai mult posibil.

Pe final, câteva concluzii ale maestrului:

• Oamenii sunt ființe egale în fața slăbiciunilor omenești, oricare ar fi ele.
• Viaţa este o comedie pentru cel care gândeşte şi o tragedie pentru cel care simte.
• În general, nimic nu e mai supărător pe lume, decât atunci când criticul, uitând de datoria sfântă de a fi obiectiv, principial, încearcă să-i cucerească scriitorului un loc vizibil pe poziţiile cele mai avansate ale artisticităţii.
• Piatra de încercare a imaginaţiei unui scriitor e ironia, umorul. Umorul trebuie încurajat.

Mihaela PERCIUN, scriitoare, muzeograf, MNLR