„Bărbatul e plicticos și grosolan, dacă nu e însuflețit de femeie sau de muncă”

 Continuăm publicarea corespondenței lui Vasile Vasilache cu Marianna Lomako, traducere din limba rusă de Victor Vasilache

„7 iunie 1975, ora 12.30

Abia ieri am primit telegrama… Fetele astea glumețe, pe semne, tot uitându-se la chipul meu abătut (poate că și jalnic?) ce le răsărea de două ori pe zi la ghișeu și nu primea nimic, probabil că nici nu erau deloc atente la telegramă… Da poate că în timpul vacanței de vară, Crimeea fiind supraîncărcată cu tot soiul de corespondență… păi și scrisorile, și telegraful…

Mai pe scurt, acum știu cel puțin unde ești… Sincer vorbind, m-a  apucat așa un dor! Tare mi-e dor, tare, crede-mă! Fie din lipsă de scrisori, fie pentru că s-a scurs mai bine de o lună, fie pentru că nici cu fiicele nu mai vorbesc, fie din alte motive, cărora  nu e chip să le dai glas (până și vremea e potrivnică tonusului: de 5 zile tot plouă, iar pe ploaie dorul are un colorit aparte!).

Așadar, ești acasă, urmezi proceduri de „cauterizare” – (de parcă aș ști ce-i asta, ha-ha?!!), iar eu dorm afară, am mai puțin de 70 (69,60kg) și mă topesc de dor, și sărut perna în somn, și închipui o povestire „contra  soacrelor de toate soiurile” din lume! (Vezi bine, lipsit de orice vești de la tine, mi-a trecut deodată prin minte că Vera Viktorovna a dat peste corespondența noastră) și… a răbufnit într-o criză de nervi! „Ori eu, ori el!” Nu s-a întâmplat încă așa ceva, mamă? Te asigur, o să se întâmple! Admirabilă e, femeia îndrăgostită! În celelalte ipostaze e oribilă! Bărbatul e plicticos și grosolan, dacă nu e însuflețit de femeie sau de „muncă”, iar femeia de „propriul copil” ori de „bărbat” – apropo, te poți convinge o dată în plus că  la obârșia tuturor „începuturilor” se află femeia, ca dao! (adică în mod discret).

Ah, în sfârșit! – ți-am găsit ochelari, și pe Socrate, și pe Lao-tzu, și l-am predat pe Șukșin, și… și… trebuie să revin la notele pe care le făceam la Koktebel: „gruzina” și celelalte… Deși în fiecare zi, zău, imaginația mă duce naiba știe pe unde… Ieri vecinu-meu, de statura și aspectul „tău” (mă ierți, n-am vrut să spun „al tău” – mi-a ieșit mașinal… și în același timp… hm, ce complicat e omul!). Ei uite că vecinul ăsta, care s-a mutat de curând, îl văd deodată rupând brusturi! Unde îi zic peste gard: „ Bravo, demult trebuia să le faci felul…” Iar dânsul îmi răspunde: „Ha, am nevoie de ei!.. Chiar ieri am plantat câteva răsaduri de roșii, da’ azi vreau să le feresc de soare sub frunza lor” – peste un minut toate astea au țâșnit ca un gheizer în capul meu: „Roșii cu umbrele” – în plus, din sfera plantelor – de-a dreptul în cea umană! Omul de azi, fiecare, e o roșie, iar statul e deasupra lui, al individului, aidoma frunzei de brusture deasupra roșiei! Nici tu roșie, nici tu brusture, în schimb ce de-a forfotă, doamne sfinte, și ce mai haz face soarele, „he-he!”.

Andrei a fost primit în Uniune, pleacă la Moscova la cursuri de doi ani. Cel puțin să știi: vom avea posibilitatea să mergem în ospeție la el, mai ales că cei din tagma noastră pot închiria acolo o cameră…

El (Andrei) îi este supus acum lui Liviu – „pupilul”. Ăsta îi călăuzește pașii oriunde și peste tot… Ies în oraș o dată pe săptămână (la Uniune sau la redacții), încerc să-l bag la gazete și reviste pe Șukșin, știu că ești, ca și mine, săracă, da de ici trebuie de mers la odihnă undeva.

Mașulea, scrie-mi cât mai mult, duc dor de scrisorile și „planurile” tale… Ce mai face micuțul Andrei? Cum o duce mama? Bătrâna mea, tot mai des și mai des ne pomenim amândoi, da amândoi… în largul mării. Tu fără prietene, eu la fel… O să roadem și noi tălpile cizmelor noastre, a? Nu știu, însă… (iarăși spaima asta – frumosului nu-i pot spune „pe nume”, nu-l pot transpune în cuvinte – mi-e teamă că o să dispară!). Mie nu mi-e frică! Cu toate că… de ce eu, ca om, nu trebuie să mă tem?..

Mâine-poimâine (adică luni) aflu dacă mi-au transferat banii… și ridic ancora. Desigur, o întind iar spre hotelul „Moscova”. Între timp sună  și află dacă acum (în zilele de lucru și în perioada concediilor) sunt locuri… Mașa, telefonul meu nu funcționează de două săptămâni: e defectat cablul.

Singurul lucru de care mi-e teamă uite-acum, în această clipă, să nu fiu sentimental… Și așa mă suge la lingurea să fiu, draga mea!!!

De-aceea o închei și te sărut ca la cea de-a 50-a aniversare a Moldovei (Da-da, îți închipui cumva că am uitat „răzbunarea pozitivă” de-atunci a masculului care a „îmblânzit scorpia”?)

Să mă ierți că am dat glas la ceea ce noi nu avem voie să rostim, ci doar să simțim… Te mai sărut o dată ca prieten pozitiv! Foarte pozitiv, crede-mă! Teamă mi-e că de atâta pozitiv o să mă mănânce muștele ca pe zahăr!

P.S. La poștă: îți scriu cu un toc pe care am să ți-l dăruiesc, are forma  tubului de ruj. Am primit scrisoarea ta, am trecut drumul spre parc  și am citit-o… Am încercat un sentiment (sincer-sincer) și de rușine… și de mândrie… E chip să le îmbini? Probabil că se poate… Asta mă și salvează, Mașulea: păstrarea relațiilor… Fie și în scris! Poate că totul-tot e din cauza răs-răs-răs-așteptării… Văitându-mă vreau măcar să stau la taifas cu tine. Bine? Se poate… Nu rezist până la toamnă. Deși, draga mea, sunt foarte dispus d.p.d.v. creativ – dorul care mă suge îl canalizez pe făgașul creației. (Și totuși rușinea precumpănește… Mărturisesc: încercând s-o alung, ea sporește, afurisita…)

Curând îți voi trimite un mic avans pentru cele  trebuincioase la casă, te rog să-l primești în contul viitoarei munci, iar mamei o să-i explici cumva. Mașulea, termin, și-ți spun că sunt plin de tine (Aș putea ajunge însărcinat!)

V.”

Rubrică susținută de Cezaria VASILACHE, Muzeul Național al Literaturii Române