Despre rolul maselor și al personalităților în istorie

Multe dintre evenimentele istorice sunt absolut inevitabile, indiferent de posibile intervenții particulare. Ca și schimbările în natură: nu le putem evita, dar vom suporta consecințele în mod diferit, în funcție de capacitatea de a construi adăpăsturi. Diferă, așadar, nuanțele, dimensiunile, proporțiile, durată, sustenabilitatea/ durabilitatea. Aici își poate spune cuvântul o persoană sau comunitatea, după caz. Așadar, nu sunt de ignorat nici masele, nici personalitățile, dar nici nu trebuie să exagerăm rolul lor. Astfel, prăbușirea URSS, unul dintre evenimentele cruciale ale sfârșitului de secol (un adevărat fin de siècle, da!), era inevitabilă. Dovadă că s-a surpat întregul sistem, deși diferențele de dezvoltare și mentalitate la Tallinn și Tașkent erau foarte diferite. Dar a contat un context anume (și prezența pe scenă a unor personalități, în diferite zone tectonice).

Cum o societate totalitară sau autoritară nu poate să ignore liderul de moment, căderea imperiului pe timpul lui Gorbaciov s-a produs într-un anume fel (și s-ar fi năruit altfel, dacă lider ar fi fost Brejnev sau Andropov: s-ar fi vărsat mai mult sânge și agonia destrămării ar fi durat). A contat, pentru fiecare fostă republică unională, și contextul local. În lipsa unei mișcări de eliberare națională (incluzând și lupta pentru limbă și alfabet), noi ne-am fi rupt de metropolă (comunistă, rusă, sovietică) într-un alt fel decât ne-am rupt în realitate. Am fi vorbit, probabil, și azi rusește, fie și în afara hotarelor sovietice, cam așa cum se întâmplă în Bielarus (și nu numai; am reținut un detaliu observat la olimpiada recentă de un jurnalist atent la nuanțe: deși trăind în țări independente, antrenorii și sportivii din „CSI”-ul asiatic continuă să comunice între ei rusește).

Pe de altă parte, cu vreun Brazauskas ori Landsbergis în fruntea mișcării din 1988-91, azi am fi fost și noi, de multă vreme, în UE. Iar cu vreun ipotetic Stere, Halippa sau Buzdugan, poate că am fi avut de mult o Țară reunită, consecință a dezavuării autentice a Pactului Molotov-Ribbentrop. Dar nu am avut alți lideri decât cei pe care i-am avut: nici anemici ca cei din Asia Mijlocie, dar nici perseverenți ca balticii. Sper că am fost suficient de explicit până aici: esențială a fost căderea URSS, consecință evidentă a crizei (triplă criză: socială, politică, istorică) a unui experiment de violare a parcursului logic al evenimentelor, în rest, nuanțele le-au determinat liderii și masele.

Cele spuse mai sus explică, elementar de simplu, de ce prăbușirea imperiului s-a produs, iar consecințele au fost atât de diferite pentru fostele colonii sovietice. Oricât ne-am supăra noi pe o închipuită aroganță a națiunilor și țărilor avansate, diferențele există. Există o civilizație, azi întruchipată în comunitatea numită UE (dar conceptul este mai larg, deoarece acesta o include, d.e., și pe Japonia ori Singapore, dar și, bineînțeles, pe SUA). Există prea multe avantaje ale acestui sistem de valori, pe care le putem ignora, dar numai un timp. E cum te-ai uita mai întâi straniu la costumele (azi le zicem „clasice”) și automobilele ciudate, dar după un timp ele îți vor fi indispensabile, împreună cu aspiratorul, frigiderul sau robotul de bucătărie.

Vom ajunge cu toții la faza aceasta, inclusiv în tehnologii, politică și societate, dar întârzierea este uneori resimțită dramatic (vezi diferența dintre România și Țările de Jos sau dintre Moldova și Lituania). Într-o ultimă instanță, nivelul acesta îl vor atinge și țările asiatice ale fostului imperiu sovietic, dar întârzierea le va costa și, uneori, se va solda cu sacrificii. Nu vorbim aici de rase diferite sau religii diferite. Cehia ori Slovenia, două țări slavone, democratice, pașnice, prospere ar fi exemplul de urmat, iar Rusia și Bielarus, alte două țări slavone, rupte și ele din trecutul comunist, doar că autocratice și sărace, dar războinice și înarmate până-n dinți, sunt azi niște state-paria, apropiindu-se progresiv de modelul Coreii de Nord. Până la urmă, și aceste popoare se vor trezi și se vor alătura modelului lumii civilizate, dar cu ce sacrificii!

În istoria noastră recentă (iată că împlinim 33 de ani de independență), multe nu au depins de noi. Până și declararea independenței s-a produs după ce se rupse de imperiu vecinul de la Răsăritul imediat: Ucraina. Dar am abandonat imperiul cu fruntea sus: eram pregătiți pentru asta, aveam în spate câțiva ani de luptă de emancipare. Reținem un detaliu: lupta pentru independență a avut în avangarda ei mișcarea unionistă. E absolut salutar și rolul celorlalți concetățeni, care au acceptat, fie și în al doisprezecelea ceas, ideea independenței. Dar specificul românesc al mișcării nu poate fi ignorat (or lupta pentru limbă și alfabet era lupta pentru identitatea națională redobândită, limba română venind la pachet cu istoria românilor și regăsirea rădăcinilor culturale comune). Iar coordonarea acțiunilor, în anii emancipării, cu formațiunile patriotice din Letonia, Lituania, Estonia, Georgia ș.a. era și primul nostru pas spre revenirea în spațiul civilizațional european. Și, din nou, vitezele diferite de evoluție în istorie nu se referă doar la comunități largi, ci și la persoane concrete. Unii erau nerăbdători să se reintegreze în spațiul românesc și european, alții, încă și azi, după trei decenii, încă se mai întreabă dacă nu cumva ne grăbim.

Particularitățile au determinat modul și viteza schimbărilor. Și aici intervine „rolul personalității în istorie”. În 1918, fie vorba între noi, condițiile nu au fost mai favorabile schimbărilor, dimpotrivă. Dar am avut personalități care au evoluat de la „revoluționarii” social-democrați la unioniști. În 1988-91 am avut… de toate și de toți. Din păcate, cei din fruntea mișcării au dezamăgit suficient, mai ales cei care nu s-au sacrificat, ci au profitat și au vândut ideea de dragul beneficiilor proprii și de dragul carierei personale, încât ideea unionistă să pălească și să nu mai fie atât de convingătoare ca în clipele de grație. Chiar dacă nicăieri nu am văzut oameni mai luminoși la chip și mai generoși decât unioniștii din primul val al mișcării de emancipare națională. Oameni care au pus umărul doar când a fost nevoie, nu oameni care au dat permanent din coate, pentru carieră. Și, apropo, acei oameni modești au rămas la fel de luminoși și azi, chiar dacă nu pretind glorie și își fac, onest și cu dăruire de sine, munca de iluminare, de susținere a celor care au nevoie de asta. Poate că acesta e motivul că ne pomenim cu sondaje favorabile ideii de unitate națională (în diverse forme: de la „acum ori niciodată!” la acceptarea integrării în UE, ca pod durabil peste Prut), fără însă vreo sclipire în rândurile „formațiunilor unioniste”. Dar poate că greșesc și încă… nu le-a venit timpul.

Povestea mea nu e un reproș. Dimpotrivă, e un memento: independența pe care o avem acum, exact în formula în care o avem acum (modestă, dar cu perspective clare de remaniere a situației, cu o clară atitudine față de agresorul care a invadat țara vecină și cu aspirațiile europene clare, fără a ignora idealul unionist, fie și ca – deocamdată – trecut frumos proiectat în viitor) se datorează oamenilor concreți ai mișcării de eliberare națională de acum trei decenii și ceva, care nu doar și-au dorit sincer ruperea de imperiu, dar au și pus osul la bătaie, s-au confruntat cu forțele de ordine, au înfruntat agresiunea agenților Kremlinului, au apărat independența cu arma în mână.