Bunul-simț ca factor politic

În toamna asta, moldovenii au votat rațional. Sună ciudat și poate nu chiar adevărat. Moldovenii – și exercițiul electoral rațional? Imposibil! Or aici, în Basarabia, totul e construit pe emoție. Aici totul vine de la simțuri, nu din calcule. Spiritul mioritic, de altfel, nu e despre luptă versus predare benevolă în voia dușmanului mai puternic; spiritul mioritic e despre partea emoțional frumoasă a consecințelor. Pentru că așa ne dictează simțurile. Și chiar în cazul unor decizii calculate, raționale în felul lor, ei tot la simțuri apelează. Iar calculul moldovenesc rațional se numește bunul-simț. O noțiune care leagă prin cratimă simțurile naturale și partea civilizațională a firii. Bunul-simț e din registrul matematic popular (buna-măsură), iar ca demers ideatic, inteligent și spiritual, îl are, corolar, și pe cel etic (buna-creștere).

Cu referire la alegeri, asta însemna, simplificând ecuația demonstrativă, că votantul nostru nu s-a revoltat pe puzderia de candidați cu ambiții mai mari decât calculul elementar, ci, lăsându-i să se manifeste (alegerile nu sunt numai pentru a câștiga, ci și pentru a-ți spune păsul, pentru a te face văzut), a chibzuit și a ales cu bun-simț. Dând o șansă celor… care îi dau o speranță. Nu e deloc puțin pentru o lume care trăiește din emoții. Dimpotrivă, mulți dintre cei care au vrut să fie văzuți, folosind campania politică drept o rampă de lansare sau de promovare a propriei imagini, după scrutinul eșuat… au dispărut din peisaj. Cel puțin, până la viitorul scrutin, dacă nu definitiv. Am avea multe de spus aici, dar ne interesează altceva.

Dincolo de politică, bunul-simț se apropie de o altă calitate autohtonă: cumsecădenia. Da, cea care vine din buna-creștere, despre care spuneam mai sus. Eu operez cu aceste noțiuni, deoarece în sat la mine cumsecădenia și bunul-simț se apreciau mai mult decât ambiția, decât succesul, decât prosperitatea sau ascensiunea socială. Înțeleg că azi se cer tocmai aceste calități de la urmă, dar relația interumană, socială, bazată pe cumsecădenie are ceva din lumina calmă a paradisului terestru. Cel pe care ni-l construim zilnic, din pietrele la îndemână. Uneori: din pietrele aruncate în noi. Spuneam cândva, bazându-mă pe o experiență proprie: orice ar fi, oricum ar evolua lucrurile (azi – tot mai greu), bunătatea se răscumpără. În acest sens, mitologia noastră, adică basmele noastre care se părea că țin numai de artă/ literatură (deh, povești, ce să iei de la ele?) reprezintă o chintesență a gândirii milenare. Răul este, în ultimă instanță pedepsit și bunătatea, până la urmă, e răsplătită, oricât de târziu. Și asta o declară, în fiecare poveste, experiența unei lumi care nu prea a fost alintată de soartă. Înseamnă că aici e secretul supraviețuirii.

Nu știu alții cum sunt, dar comunicând cu lumea din alte meleaguri, care fie ne vizitează cu diferite prilejuri (e important: nu vin doar ca turiști și nu vin doar cu scopuri politice), fie ne întâlnesc la ei acasă, apreciază niște calități ale noastre și, dincolo de ospitalitate sau poftă de lucru, bunul-simț, cumsecădenia și tot ce ne-am obișnuit să numim „cei șapte ani de acasă” sunt printre argumentele agreării noastre în spațiul civilizat al lumii libere.

În fine, dincolo de alte calități profesionale (sper să nu mă înșele impresia lăsată de noul prim-ministru), se pare că și premierul nostru poaspăt numit, și președinta Sandu au această măsură funciară a bunului-simț. Și chiar nu strică s-o aibă, dacă nu toți politicienii, atunci măcar cei care ne reprezintă, persoanele publice care sunt în vizorul tuturor. Când arătăm ca niște oameni cumsecade, intrăm în imaginarul lumii ca ființe bine crescute. Cu care îți place să comunici și să ai proiecte comune. Apropo, am privit secvențe de la primele ședințe ale noului parlament și am descoperit că moldovenii nu prea au nimic de împărțit. Toate disensiunile și înjurăturile reciproce apar doar atunci când unii mercenari ai unor forțe străine încearcă să-și etaleze public devotamentul față de angajatorii externi. Dacă niciun michiduță nu-și bagă coada, s-ar putea să nu avem discordii în legislativ. Iar asta ar ușura și viața executivului.

Or se anunță – asta e percepția, nu promisiunea cuiva – o guvernare  a bunului-simț și asta poate să schimbe multe din atitudinea publicului și, în consecință, a alegătorului. Sigur că pentru asta trebuie continuate sau începute și alte activități însoțitoare procesului de reformare. Una e revenirea la principiul (nu sloganul!) meritocrației. Principiul acesta frumos dar deloc simplu a avut de suportat o gravă afecțiune de imagine (probabil că din acest motiv a dispărut din mesajul public), lucrurile explicându-se prin necesitatea (văzută ca prioritară) constituirii unei echipe fidele, în detrimentul aplicării selecției meritocratice. Dar e necesar să înțelegem că principiul nu se aplică neapărat administrației și aparatului guvernării (acolo nevoile stringente sunt altele, deși, bineînțeles, profesionalismul nu trebuie neglijat), ci, în bună parte, executanților din eșalonul doi-trei sau, încă și mai important, executanților din afara sistemului propriu-zis. Pe terenul fiecărui domeniu practic meritocrația nu poate fi înlocuită cu nimic. Devotamentul personal și legăturile afective aici nu doar că nu mai merg, dimpotrivă, pot fi nocive, pot conduce la catastrofe sociale și, în consecință, politice.

Și aici intrăm pe un teren principial nou. Întărirea potențialului statului/ comunității nu se face neapărat prin întărirea instituțiilor statului. O lume liberală eficientă trebuie să susțină producătorul și prestatorul de servicii care nu țin de structurile statului. Întreprinderi bogate și eficiente îmbogățesc și fortifică implicit statul. Nu e nevoie să monitorizezi activitatea unor întreprinderi cu un potențial bun, eficient, promițător, e suficient să le oferi posibilități de manifestare și dezvoltare. Ei vor fi recunoscători statului care le oferă șanse de afirmare, nu neapărat structurilor statale care investesc ori apelează la serviciile întreprinderii respective.

Meritocrația aici se manifestă. Meritocrația se (mai) manifestă în domenii umaniste, precum știința, educația, plus inițiative particulare de promovare a științei și artelor, întreprinderi editoriale, teatral-artistice, galerii și săli de concerte. Și aici statul trebuie să susțină și să investească, nu să ceară fidelitate. Aspectul cu adevărat prost și rușinos care s-a produs frecvent în ultimele decenii este că în știință, educație, arte au fost promovați oameni fideli și nu cei cu performanțe, principiul meritocrației lipsind tocmai acolo unde era nevoie de el. Instituții publice, politice, juridice, economice, educaționale și științifice, cu potențial real, au sucombat ori s-au compromis, inclusiv, din cauza promovării colaboratorilor pe alte criterii decât cele care țin de meritocrație.

Uimitor, dar și acest principiu încape perfect sub umbrela ideii de bun-simț. Bunul-simț care nu e doar factor al educației, ci și unul politic, în sens larg. Și etic, în sens și mai larg. Un factor al supraviețuirii, într-o lume a dezbinării, a populismului ieftin și/ dar agresiv, fie de extremă dreaptă, fie de extremă stângă. Bunul-simț e tocmai antidotul acestor populisme de trei parale.