Expoziția comemorativă „Valentin Mândâcanu, omul potrivit la locul potrivit – 95 de ani de la naștere”

Muzeul Național al Literaturii Române găzduiește expoziția comemorativă „Valentin Mândâcanu, omul potrivit la locul potrivit – 95 de ani de la naștere”. Consacrată unei personalități emblematice a vieții culturale și politice din spațiul basarabean, expoziția include fotografii, manuscrise, cărți, obiecte și acte personale – majoritatea donate recent muzeului de către familia sa.

Valentin Mândâcanu a fost o personalitate polivalentă: lingvist, traducător, publicist, om politic. A rămas în memoria colectivă ca un consecvent luptător pentru limba română și revenirea la alfabetul latin. A crescut într-un mediu familial cult, părinții săi fiind intelectuali. Beneficiind, de-a lungul anilor, de un model demn de urmat, și-a întemeiat o familie la fel de durabilă și armonioasă.

Expoziția și-a propus să evoce personalitatea lui Valentin Mândâcanu, faptele și realizările sale, din perspectiva a trei ipostaze – cea de profesionist desăvârșit, de om al cetății și –  nu în ultimul rând – cea de familist. În vitrinele orizontale din Sala galbenă a muzeului, publicul vizitator va descoperi: eseul-manifest „Veșmântul ființei noastre”, publicat în anul 1988 în nr. 4 al revistei „Nistru”, eseu ce a avut o largă rezonanță socială și a declanșat o amplă mișcare pentru revenirea la grafia latină; volumele „Exprimarea corectă” și „Cuvântul potrivit la locul potrivit” – adevărate repere și călăuze în materie de exprimare adecvată în limba română; cartea cu caracter memorialistic „Între acasă și acasă” și volumul „Spărturi în gheața tăcerii”, ce cuprinde valorosul articol „Laudă ție, interbelic românesc” și varianta completă a renumitului eseu-manifest „Veșmântul ființei noastre”.

Menționăm că din cauza cenzurii, eseul fusese publicat în revista „Nistru” fără subtitlul-cheie „Alfabetul latin – o sperietoare?”. Reușind totuși să intre în posesia unui număr semnal al revistei, în care materialul apăruse integral (cu un titlu denaturat, ce-i drept: Veșmântul, ființe a noastre), distinsul lingvist a corectat olograf denumirea și a scris pe text exemplar salvat. L-a păstrat cu grijă ani în șir ca, în sfârșit, să fie scos din anonimat și să devină accesibil publicului larg. Desprindem din subtitlul cu pricina curajul și fervența cu care Valentin Mândâcanu argumenta necesitatea revenirii la alfabetul latin:

• ar înlesni operațiile analitico-sintetice ale gândirii noastre de structură latină;
• ar constitui un obstacol destul de sigur în calea degradării limbii;
• ar fi un firesc și sănătos îndemn la apropierea limbii și literaturii noastre de limbile și literaturile surori;
• ar semnifica un act de reintegrare în spiritualitatea europeană și, implicit, un câștig al conștiinței noastre naționale și internaționale.

Expoziția reunește și o selecție de manuscrise și fișe de lucru ce reflectă evoluția profesională a lui Valentin Mândâcanu și dovedesc minuțiozitatea și meticulozitatea cu care acesta așternea cuvintele pe hârtie. Vizitatorii vor putea lectura secvențe din textele scrise olograf „Nici mult, nici puțin. Însemnări despre arta de a scrie concis”, „Surse de lumină”, „Între acasă și acasă”, precum și fișele de lucru, cuprinzând citate despre limbă ale unor personalități notorii, cum ar fi: Alexandru Xenopol, Mihai Eminescu, Mircea Eliade, Eugeniu Coșeriu, Nicolae Iorga, Paul Goma, ș.a.

Este cunoscut faptul că Valentin Mândâcanu și Eugeniu Coșeriu, născut de asemenea la Mihăileni, au fost prieteni de-o viață. Acest fapt este confirmat și de fotografiile cu cei doi, etalate în cadrul expoziției. O curiozitate aparte va trezi publicului vizitator pozele în care ilustrul savant apare alături de învățătorul său de la Mihăileni, acesta fiind nimeni altul decât tatăl lui Valentin Mândâcanu. În acest context, într-una dintre confesiunile sale, Eugeniu Coșeriu afirma: „Școala românească mi-a dat cadrul ideal și baza dezvoltării mele intelectuale ulterioare. Am observat mult mai târziu ce anume a însemnat această școală românească pentru mine, atât școala primară, unde l-am avut pe extraordinarul învățător Roman Mândâcanu, cât și, apoi, liceul, unde de asemenea am avut o serie de profesori excepționali”.

Vor capta atenția și alte două piese de patrimoniu: scrisorile din 12 mai 1963 și 20 decembrie 1989, pe care Valentin Mândâcanu le-a adresat prietenului său. Considerăm că ambele sunt veritabile surse de informații cu privire la relația apropiată dintre cei doi, relație ce a rezistat timpului, distanței și interdicțiilor. Iată, spre exemplu, ce scria Valentin Mândâcanu în prima scrisoare:

Dragă Eugen,

Îți scriu după o adresă veche, despre care nici nu știu cât de conformă este realității. Nu-mi prea vine să cred că scrisoarea mea te va găsi, așa că nici nu-ți scriu aproape nimic. Dacă, totuși, te găsesc, voi fi din cale afară de bucuros să corespondez din când în când cu mata. Ți-aș da multe informații despre mine, despre Mihăilenii noștri dragi, despre tot ceea ce te-ar interesa. Dacă primești scrisoarea aceasta, te rog să-mi scrii amănunțit despre familia matale, despre ocupațiile matale de lingvist.

Cu drag, consăteanul matale de la Mihăileni, Valentin Mândâcanu.

Adresa ți-am aflat-o de la tata care locuiește în R.P.R.

Lecturând cea de-a doua scrisoare, constatăm meritul deosebit al lui Valentin Mândâcanu de a fi insistat – ori de câte ori a avut ocazia – ca bunul său prieten să revină la baștină:

Dragă Eugen,

nu mi se deschide gura să le spun – soției, copiilor mei, rudelor tale, tuturor oamenilor de bine care mă întreabă – că în anul acesta am pierdut orice speranță de a te vedea „oaspete” la tine acasă, pe pământul care te-a născut și te-a dăruit omenirii. […]

Visez întâlniri publice cu tine la Chișinău, la Bălți, la Mihăileni. O vizită a ta este posibilă în primul rând pe cale oficială, fiind invitat de Academia Sovietică. Să te vedem aici, dragul meu, și vom ști noi cum să îmbinăm „oficialul” cu „neoficialul” pentru a te face să te simți ca acasă. Dacă Academia nu-și va reînnoi invitația, ți-aș trimite o chemare particulară, dar mi-e teamă de un insucces, fiindcă democrația noastră – văd eu – încă n-a atins culmi prea înalte.

Nu sunt prea sentimental, dar, să-ți spun drept, n-aș vrea să închid ochii înainte de a te fi văzut și îmbrățișat. […]

O componentă distinctă a expoziției este dedicată membrilor familiei lui Valentin Mândâcanu. Poveștile de viață ale părinților, soției, copiilor și rudelor distinsului lingvist pot fi descoperite în circa 55 de fotografii, în obiecte personale și relicve de familie, dar și în scrisorile pline de căldură pe care tânărul Valentin le expedia Iuliei Bevz – viitoarea sa soție.

Așa cum am menționat anterior, Valentin Mândâcanu a avut șansa să crească într-o familie de intelectuali și să beneficieze de o educație aleasă. De-a lungul timpului, părinții săi au izbutit să adune o colecție impresionantă de cărți, cultivându-i fiului dragostea pentru lectură încă de mic. În una din scrierile sale, Valentin Mândâcanu menționa: „Tata avea o bibliotecă destul de bogată, în care găseai de toate, de la broșuri cu sfaturi pentru plugari și până la „Critica rațiunii pure” de Immanuel Kant, pe care, între altele, eu la vârsta de 8-9 ani m-am îndărătnicit s-o citesc fără să înțeleg o iota din „idealismul transcendental” al autorului. Deosebit de scumpă îmi era „Gramatica română” de Ioan Nădejde (Iași, 1896), după care mama mea învățase limba română literară. Cartea aceasta s-a păstrat ca prin minune în biblioteca mea”.

A fost îmbucurător să constatăm că arhiva donată muzeului de către Emil și Ala Mândâcanu cuprinde și o selecție de cărți din biblioteca familiei, câteva dintre acestea fiind expuse în vitrinele expoziției: Mihai Eminescu. Opera politică. Volumul II: 1880 – 1883. Ediție îngrijită de Profesor I. Crețu. București, 1941; Ion Mihăescu. Vieața și opera lui Mihai Eminescu. Poezii. Craiova: Tipografia Grafica modernă, 1947; Dumitru Murărașu. Naționalismul lui Eminescu. București: Editura Pacifica, 1994; Candrea Ioan-Aurel; Adamescu Gheorghe. Dicționarul enciclopedic ilustrat „Carte românească”, București: Editura Cartea românească (1906-1931); Carte românească de învățătură. 1646. București: Editura Academiei Republicii Populare Române, 1961 etc.

Expoziția cuprinde și alte piese de patrimoniu, care pot fi văzute și admirate de vizitatori, ajutându-i astfel să-l descopere și redescopere pe lingvistul-practician și Omul curajos al Cetății, Valentin Mândâcanu.

***

Expoziția comemorativă, cadru oportun pentru valorificări pedagogice

Este bine cunoscut faptul că expoziția muzeistică reprezintă nu doar un spațiu al informării, ci și unul al formării. În acest context, expoziția comemorativă „Valentin Mândâcanu, omul potrivit la locul potrivit – 95 de ani de la naștere” oferă un mediu cultural al cărui potențial educativ poate fi folosit și în perspectiva realizării unor prevederi curriculare la disciplinele școlare Istoria românilor și universală și Limba și literatura română. Vom face referință, în context, la cel puțin două competențe specifice ce pot fi dezvoltate elevilor, desfășurând ore la muzeu: valorificarea trecutului istoric și a patrimoniului cultural, manifestând respect față de țară și de neam și perceperea identității lingvistice și culturale proprii în context național, manifestând curiozitate și toleranță. Menționăm de asemenea că tematica expoziției se integrează perfect într-un șir de subiecte specifice disciplinelor sus-menționate: politica conducerii sovietice din RSSM în domeniul culturii și științei; participanți din comunitatea mea la mișcarea democratică și națională; cultura și știința în Republica Moldova; virtuți și valori contemporane; patria și limba română; patrimoniu cultural național; valori naționale într-o vitrină a lumii etc.

***

Valentin Mândâcanu: itinerar biografic și profesional

Valentin Mândâcanu s-a născut pe 27 iulie 1930 în satul Mihăileni, județul Bălți, Regatul României. Fiul Irinei și al lui Roman Mândâcanu, directorul școlii unde a învățat lingvistul de notorietate mondială Eugeniu Coșeriu. Elevul Valentin Mândâcanu a învățat trei clase la Liceul Ion Creangă din Bălți. În anul 1944, familia lui se refugiază peste Prut, la Craiova. Acolo își face studiile la liceul Carol. În urma politicilor de atunci stabilite între România și URSS, în anul 1951 revine în RSS Moldovenească. Își face studiile la Institutul Pedagogic din Chișinău. În 1952 se căsătorește cu Iulia Bevz. După absolvire lucrează ca profesor la Școala Pedagogică

din Călărași. În anul 1966 este angajat la revista Moldova din Chișinău, în calitate de redactor-stilizator. De aici începe cariera sa de lingvist, traducător și publicist. Activează apoi la ATEM (Agenția Telegrafică Moldovenească de Informații), ca traducător, după care, în anul 1979, se angajează la „Enciclopedia sovietică moldovenească”, de unde este concediat, fiind învinuit de „românizarea” limbii.

A debutat editorial cu volumul „Exprimarea corectă”(1967). Urmează cartea „Cuvântul potrivit la locul potrivit” (1979; 1987), care s-a dovedit extrem de oportună și necesară în promovarea și cultivarea limbii române în Basarabia.

În 1988 publică în revista „Nistru” eseul-manifest „Veșmântul ființei noastre”, care a marcat o nouă etapă în lupta pentru Limba Română, contribuind la declanșarea mișcării naționale pentru revenirea la alfabetul latin.

A mai editat cărțile „Între acasă și acasă” (2000) și „Spărturi în gheața tăcerii” (2008).

În anul 2006 publică articolul „Laudă ție, interbelic românesc” – o adevărată perlă a eseisticii angajate, civice, dar și o excelentă replică dată tuturor denigratorilor frumosului din existența noastră românească.

În 1996 a fost distins cu Medalia Meritul Civic. În 2009 a devenit cetățean de onoare al Chișinăului. În 2010 Valentin Mândâcanu a fost decorat cu Ordinul Republicii, pentru merite deosebite în afirmarea adevărului științific și a valorilor spirituale naționale și pentru activitate literară și publicistică prodigioasă.

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova între anii 1990 – 1994, Valentin Mândâcanu este unul din cei 278 de semnatari ai Declarației de Independență a Republicii Moldova.

S-a stins din viață pe 29 octombrie 2012, la vârsta de 82 de ani. Este înmormântat la cimitirul Central din Chișinău.

Valentin Mândâcanu a fost omul providențial care la momentul potrivit a făcut un pas în față și a ridicat sus stindardul luptei pentru revigorarea ființei naționale, pentru emanciparea gândirii și a simțirii celor dezmoșteniți de graiul matern și litera străbună și văduviți de esența ființei lor naționale.

„Destinul limbii române din Basarabia, evoluția ei în bine, depinde foarte mult de faptul câți vor înțelege ce mult a făcut Valentin Mândâcanu pentru voi, pentru ocrotirea limbii române din acest spațiu, aflat, vorba cronicarilor, în calea relelor…”. (Mioara Avram).

Se afirmă că singurul mod rezonabil de a educa este acela de a fi un exemplu de urmat. Pentru noi, Valentin Mândâcanu rămâne a fi un asemenea exemplu. Vizitarea expoziției comemorative de la Muzeul Național al Literaturii Române de către elevi, studenți și publicul larg semnifică un pios omagiu adus unuia dintre cei mai curajoși luptători pentru limba română și revenirea la alfabetul latin, pentru deșteptarea conștiinței și demnității naționale a românilor basarabeni.

Rodica SOLOVEI,

cercetător științific superior, MNLR